Luna cărţii la sate: "Să ne strângem, ca să ne adunăm"

"Luna cărţii la sate" era un bun prilej pentru scriitori de a se reîntâlni, adunaţi de prin diverse colţuri ale ţării, pentru depănat amintiri, pentru schimb de idei şi opinii în ceea ce priveşte opera colegilor lor.

Serile, în faţa unui pahar de vin sau de palincă ori horincă, scriitorii reînnoiau şedinţele din afara cenaclurilor, cum erau cele de la Capşa sau barul Arhitecturii. Stăteau cu orele şi disecau orice şi tot. Despre începutul şi finalul unui poem, tehnicile unui poem, despre mo­dernismul momentului respectiv, despre poeziile universale, despre poeţi şi scriitori agreaţi şi neagreaţi. Până la ore mici ale dimineţii. Aşa se năşteau şi discursurile critice, pe care le foloseau uneori pentru a combate aberaţiile unor colegi de breaslă care, cu aer emfatic şi zeflemitor născut poate dintr-o suficienţă de sine, sau poate dintr-o frustrare a nerealizării, băteau câmpii ore în şir şi nimeni nu înţelegea nimic, ba, mai mult, stârneau chi­co­teli înfundate.

"Luna cărţii la sate" avea şi părţile ei hazlii sau inedite. Despre ele, martori sau direct implicaţi, ne-au povestit mai mulţi scriitori, dar noi redăm numai două istorisiri, cele ale scriitorilor Alex Ştefănescu şi Gabriel Chifu.

Audienţă adormită
Alex Ştefănescu povesteşte o experienţă proprie legată de această manifestare culturală într-o localitate rurală a ţării. Era de altfel şi unica lui participare la o astfel de manifestare culturală. "Ca redactor al revistei «Tomis» din Constanţa am fost cooptat într-un grup de scriitori şi activişti care avea «sarcina» să participe la o întâlnire cu cititorii într-un sat (din păcate nu-mi aduc aminte numele satului, sunt originar din Bucovina, iar toponimele din Dobrogea mi s-au părut ciudate şi greu de memorat: Topraisar, Cobadin etc). Într-o dimineaţă geroasă ne-am suit cu toţii într-un microbuz de la «gospodăria de partid» şi «ne-am deplasat» în comuna în cauză. Ne-am oprit întâi la pri­mă­rie («consiliul comunal»), unde am fost primiţi cu ţuică fiartă. Apoi ne-am mutat la căminul cultural, într-o sală neîncălzită, în care se vedeau aburii respiraţiei ieşindu-ne din gură la fiecare cuvânt rostit. Scriitorii din grup erau un poet excentric, autor al unor versuri alambicate şi ininteligibile, pline de cu­vin­te scrise cu majuscule, şi un prozator ambiţios, cu mult temperament, atras de analiza psihologică (amân­doi – scriitori lipsiţi de cine ştie ce talent, dar oameni pitoreşti şi plă­cuţi – nu mai sunt azi în viaţă). Eu, în calitate de tânăr critic literar, trebuia să-i prezint publicului. Am luat loc toţi trei «la prezidiu», flancaţi de un activist de la secţia de propagandă a Comitetului Judeţean al PCR şi de altul de la Comitetul de Cultură. La aceeaşi masă s-a aşezat şi primarul comunei", povesteşte scriitorul.

În sală... linişte. Câţiva ţărani veniţi de la muncile câmpului, cu căciulile îndesate pe cap aşezaţi cuminţi la locurile lor, aşteptând. Ce? Nici ei nu prea ştiau. "Stăteau tăcuţi şi respectuoşi în scaunele desperecheate aduse de prin birouri (era o sală relativ mică, nu sală de spectacole). Nu mai ţin minte ce s-a spus", îşi continuă istorisirea Alex Ştefănescu "dar îmi aduc aminte ce nedumeriţi erau ţăranii când poe­tul îşi declama cu emfază versurile din care nimeni (nici măcar eu, criti­cul literar) nu înţelegea nimic. Se uitau la el ca la un popândău ieşit pe neaşteptate din pământ, în timp ce ei s-ar fi aflat la prăşit. Trăznitele combinaţii de cuvinte, deşi indes­ci­fra­bile, nu îi plictiseau, ci îi ui­meau necontenit şi îi făceau să aibă o mină gravă, de filosofi."

Răul de-abia acum urma, "când a în­ceput să citească prozatorul un fragment de roman, despre stări su­fleteşti abisale, descrise în fraze ar­bo­rescente. Ţăranii şi-au pierdut re­pe­de curiozitatea. După un timp, pe unii i-a cuprins somnul. Îşi ţi­neau bărbia cu mâna, dar în zadar. Tre­săreau speriaţi când adormeau şi încercau din răspu­teri, dar în zadar, să rămână treji. Prozatorului nu îi era deloc milă de ei. Neavând parte de audienţă în lumea li­terară, sim­ţea nevoia să-şi ia revanşa aici, pe seama unui public inocent şi docil."

Tortura a continuat. "I-a chinuit, ca pe hoţii de cai, mai bine de o oră, până la istovire. A urmat o masă festivă , oferită de un ţăran mai înstărit, acasă la el. Acolo am remarcat – şi n-am uitat nici până azi – cum mân­cau activiştii. Nu arătau deloc că se bucură de bunătăţile scoase la ivea­lă de gazdă, cu generozitate. Mân­cau încruntaţi, stând în pi­cio­are. Aveau aerul că îndeplinesc o obli­ga­ţie, din devotament faţă de partidul comunist. Eu, lipsit de experienţă, am reacţionat entuziast la adu­cerea fiecărui fel de mâncare. Am lăudat pâinea scoasă atunci din cuptor, am lăudat vinul roşu şi dulce extras din butoiul din pivniţă. Şi am mai şi făcut o glumă care i-a făcut pe toţi să încremenească (fără ca eu să înţeleg de ce). Am spus: "Dacă ştiam că se mănâncă atât de bine, aş fi participat de multe ori până acum la «Luna cărţii la sate». Urmarea: a doua zi am fost chemat la Comitetul Ju­de­ţean Constanţa al PCR şi certat aspru pentru denigrarea activităţii de culturalizare a maselor desfăşurate de partidul comunist.", îşi încheie po­vestirea scriitorul Alex Ştefănescu.

"Haidereţi, că veni maşina cu butelii!"
Gabriel Chifu, scriitorul care a participat alături de colegi de-ai săi la, aşa cum el însuşi o nu­meşte, "şezătoarea literară", "Luna cărţii la sate", are o altă istorioară ieşită din tipar, plină de haz, un fel de altă faţă a evenimentului la care facem referire. Istorioara a fost povestită pentru revista de cultură "Viaţa românească". "Am ajuns pe un ger năprasnic într-o comună al cărui nume l-am uitat. Când am urcat pe scena căminului cultural nu ne-a venit să ne credem ochi­lor. Sala mare de vreo două sute de locuri era ticsită de lume. Şi nu era public adus, pe care învăţasem să-l recunoaştem cu uşurinţă, erau oameni obiş­nuiţi. Stăteau cuminţi în scaune şi se uitau ţintă la noi", povesteşte scriitorul. Entuziasmul i-a cuprins pe toţi, evident, faţă în faţă cu auditoriul masiv, de care o astfel de manifestare cultu­rală nu se mai bucurase vreodată.

La în­ce­put s-a vorbit despre setea de carte a ţăranului român din zilele acelea. Apoi "s-au pe­rindat la lectură vreo cinci-şase autori. Ţăranii pă­reau să ne ur­mă­rească atenţi. Ne deruta doar lipsa lor de reacţie, nu aplaudau, nu se foiau, nu spuneau nimic. Stăteau cuviincioşi, fără să clipească, aidoma unor şcolari timoraţi în bănci şi atât.

Curând, misterul atitudinii lor s-a risipit brusc. Uşa batantă a căminului cultural s-a deschis scârţâitoare, şi-a făcut apariţia un bărbat cu pufoiaca şi căciula albe de zăpadă şi a anunţat cu glas tunător: "Haidereţi, că veni ma­şi­na cu butelii". La auzul acestor cuvinte, ca la auzul unei formule magice, toţi – cu un aer re­cu­nos­că­tor că le îngăduisem să se adă­pos­tească de viscol! – s-au ridicat în tăcere şi au părăsit sala. Nu, nu toţi, a rămas publicul clasic: câţiva elevi, doi-trei dascăli şi funcţi­o­narii de la primărie...", îşi încheie istorioara scriitorul Ga­briel Chifu.