Luxul în 1989

Magazine, parfumerii, coaforuri, croitorii,  cofetării, florării, o lume… Este greu să îţi imaginezi un 1989 al luxului, al high life-ului, în con­di­ţiile în care situaţia în ţară era din ce în ce mai precară. Dar…   

Într-o zi de februarie 1989, doamna Elena Băban, funcţionară, se înfiinţase încă de la orele des­chiderii la "Magazinul de la coada calului". Aşa i se spunea de către toţi bu­cureştenii împătimiţi după porţelanuri şi Gallé-uri de calitate "locaţiei" (care se afla în preajma statuii de la Universitate) al cărei nume adevărat doamna nu şi-l mai aminteşte. Voia să cumpere un serviciu de ceai pictat cu fluturi – "o nebunie, îl văzusem de mult, voiam să îl iau cadou pentru fiica mea". Să nu credeţi că doamna Băban era doar o împătimită a porţelanurilor. Mai mult, era un fel de "fashion victim", dacă se poate spune aşa, a acelei perioade. Deşi salariul nu îi pemitea mari "in­vestiţii" în lux, nu putea rezista tentaţiei de a vizita magazinele din centrul Bucureştiului, de a-şi răsfăţa ochii cu mătăsuri şi ciorapi fini, de a cerceta cutiile cu cosmetice, de a trece printre degete şiraguri de mărgele. "Mă întorc în timp, în tinereţea mea coaptă – aveam 40 de ani în '89. Nu pot să cred că astăzi regret luxul acelor timpuri!".

Pe unde bântuia pe atunci această tovarăşă mai mult doamnă? "La Romarta, pe Calea Victoriei. Aici găseam ciorapi fini, mătăsuri, genţi şi mănuşi de piele necăptuşite, care îmi plăceau atât de mult! Tot pe Calea Victoriei, vizavi de Romarta, lângă magazinul Muzica, era un minunat magazin «de cioburi», cum îmi plăcea să îi spun. Aici se găseau vaze de cristal, bibelouri, chinezării… Dacă aveam o zi mai proastă, când priveam vitrina acestui magazin uitam pentru o clipă de tot şi de toate. Mai sus, lângă Bi­blioteca Universitară era Stirex-ul – un alt pa­radis al «cioburilor». Ah da, Victoria, 1.000 de magazine într-unul singur – când erau evenimente speciale în fa­milie sau la birou, era imposibil ca la Victoria să nu găseşti un cadou plăcut. Apoi bântuiam pe la Eva… Aici erau confecţii româneşti de ca­li­tate, lenjerie, pantofi Guban din pie­l­e… A, a, şi pe la Adam! La acest ma­gazin pentru bărbaţi găseai că­măşi româneşti (dar şi chinezeşti) de ca­litate, uneori găseai lenjerie din bum­bac… Lumea îşi permitea luxul de a cumpăra stofe şi mătăsuri de la ma­gazinul Merinos (era vizavi de Po­liţia Capitalei). Vânzătoarele de acolo erau atât de amabile, încât magazi­nu­lui nici nu i se mai spunea pe nu­me: «Hai la Mariana şi Aurelia să luăm un metru de stofă dublu lat!».

Materialele achiziţionate de acolo erau duse la croitoreasă, pentru a fi «transformate» în fuste, bluze, rochii, căci de ziua numelui sau de ziua de naştere era musai să îmbraci ceva nou! În Pasajul VillaCrosse era o croitorie foarte bună, scria pe ea «Croitorie», dar toată lumea îi spu­nea «La Dorel» – numele proprie­ta­rului. El şi soţia lui, plus doi uce­nici, puteau face în timp-record rochii de ocazie, costume. De asemenea, erau printe puţinii croitori care ac­ceptau să facă modificări. Refăceau vestimentaţii demodate, venea lumea cu o poză decupată din vreo revistă Burda obţinută pe sub mână: «Vreau să arate aşa!», şi Dorel se executa. Am şi în ziua de azi câteva obiecte de vestimentaţie cusute de mâinile lor, pe care le păstrez ca amintire. Să nu uităm de Casa de Modă Venus, unde îţi puteai face haine pe comandă, dar  unde găseai şi îmbrăcăminte gata făcută în atelierele proprii. Cei care aveau o nuntă în plan, de exemplu, mergeau la magazinul Bucur, unde existau şi mai multe posibilităţi de a-ţi încropi cât de cât o garderobă mai luxoasă".  

Vremuri grele, eleganţă maximă


"Apropo de zile onomastice şi de naş­tere, când erau asemenea evenimente se forma coadă la Capşa. Aco­lo găseai prăjituri din ciocolată adevărată, fursecuri fine, vişine trase în ciocolată, şampanie, fai­moa­sele «limbi de pisică» din ciocolată, Doboş tort, bomboane Carpaţi, pa­teuţe… Chiar puteai comanda din timp!" Florăriile erau şi ele pregătite pentru diverse evenimente: frezii, ga­roafe, crini galbeni şi, deşi material nu stăteam prea bine, ne pu­team permite să ne bucurăm din când în când sufletul cu o floare. La colţul străzii, peste drum de Cercul Militar, stătea ţiganca-florăreasă Brân­duşa. Ştia să-şi vândă marfa Brân­duşa, era veselă, chiar în­drăz­nea să-şi «strige» marfa – nu ştiu de unde aducea florile, dar mereu le avea proaspete. O plăcea pe fiica mea, de câte ori eram împreună cu ea când luam flori îi zicea: «Uite, ia o floare gratis de la Brânduşa să-ţi poarte noroc!». Mi-a zis fi-mea că şi acum mai e Brânduşa acolo, la acelaşi colţ de stradă, s-a oprit anul trecut în dreptul ei, şi Brân­duşa a recunoscut-o, a îm­bră­ţi­şat-o, i-a zis că «nu mai merge aface­rea ca pe vre­muri, îmi ţin locul la vândut ne­poţii, că io nu mai pot să stau tot tim­pul, sunt cu bă­trâ­ne­ţi­le»". Pe Stra­da Eforiei era magazi­nul pre­fe­­rat al doamnei Băban: "Parfumeria Or­­­hideea, poreclită de mine Parfu­mul Vesel! Aici se găseau mici ga­blonţuri, mici sticluţe cu parfum au­tohton şi obiecte de cosmetică destul de accesibile, care dacă lipseau din alte parfumerii aici sigur le găseai. O să zâmbiţi ironic, dar câteodată găseai acolo pudră Helena Rubinstein! Parfumeria există şi astăzi".    

"Fiica mea era fan al magazinelor Fondul Plastic – o alternativă pentru cadouri deosebite sau pentru satisfacerea unui preţios capriciu de moment. Cel mai bun (acum a ră­mas doar o bucăţică din el) era acela vizavi de fostul magazin Eva. Era destul de scump la acel timp, având în vedere că erau creaţii ale artiştilor plastici, care făceau cu greu rost de materie primă deosebită pentru creaţiile lor. Nu o să uit niciodată cum fiica mea şi-a dat toţi banii de buzunar de la mine, strânşi timp de trei luni,  pentru a-şi achiziţiona de acolo două brăţări  străvezii, ca de Murano, una verde-insectă, cealaltă galbenă ca mierea. Le mai are şi acum, re­pre­zintă primul ei lux la vârsta de 18 ani! Chiar în '89 le-a cumpărat de acolo. Tot ea era fan al magazinelor de încărcat brichete! Nu că ar fi fumat pe atunci, dar acolo găsea gablonţuri ciudate şi interesante!"

Doamna Băban făcea efortul financiar ca măcar o dată la două luni să meargă la coaforul "Continental", "mai mult de dragul profe­sio­­nalismului coafezei Gigi, câşti­gă­toa­re a mai multor concursuri de profil, care mă coafa pe gustul meu. Nu puteai merge nearanjat la Operă, la teatru. Da, ne permiteam luxul de a merge să vedem  «Zbor deasupra unui cuib de cuci» cu Florin Piersic, Cezara Dafinescu şi actorul meu preferat, Costel Constantin, «Un­chiul Vania» cu regretatul Octavian Cotescu, «Cerul înstelat deasupra noastră» cu Valeria Seciu şi actorul nepereche Ştefan Iordache… Deşi benzina era o problemă, ne permiteam ca sfârşitul de săptămână să-l petrecem la Băneasa sau la Poiana Ţapului". Dar, în 1989, luxul avea nenumărate feţe: "Lux era să prinzi apă caldă la robinet, lux era să te urci într-un tramvai neaglome­rat, lux era cafeaua «Alvorada» adusă din Austria, lux era să găseşti detergent, lux era să aduci de la socri porcul de Crăciun, vinul, ouăle sau brânza, lux era chiar şi săpunul «Lux»!", spune doamna Băban. "Sa­lariile erau destul de mici (din câte îmi aduc aminte, salariul mediu era 2.500 de lei vechi), dar nu puteam trece peste luxul de a respecta cât de cât tradiţiile legate de Sărbători. Bradul era un lux, dar nu lipsea din sufragerie. Uneori nu dormeam noaptea gândindu-mă de unde să adun cei 250 de lei vechi pentru meditaţia copilului – era an greu ’89, examenul la facultate. Deşi mate­rial lucrurile nu stăteau deloc pe roze, anul acela a fost minunat pentru mine: fiica mea a intrat la facultate «la stat»… Am fost şi suntem oameni obişnuiţi, am înfruntat anii grei prin ignorarea răului, prin credinţă. Aşa am trecut mai uşor peste privaţiuni şi umilinţe. Şi să ştiţi că achiziţionarea unui petic de mătase sau a unui «ciob» conta foarte mult pe atunci, era un mic lux, o mică bucurie", încheie doamna Băban.

Amintirile doamnei Băban despre luxul anului 1989 sunt completate de doamna Voica Vinea, fiica poetului Ion Vinea: "În ’89, lumea era îmbrăcată bine, nu râdeţi! Acum lumea e îmbrăcată cam urât, din punct de vedere al asortării hai­ne­lor, chiar dacă sunt de firmă. Lumea era elegantă când mergea la teatru, la restaurant. Vedeai perechi frumoase pe stradă, îţi făcea plăcere să te uiţi după ele! Pe atunci se purtau haine făcute la croitorie. Erau în Bucureşti, şi nu numai, ateliere de croitorie foarte bune, dacă aveai o urgenţă ţi se putea face o ţinută în două zile (era şi moda croitoreselor particulare). Se plătea cu bani ponderaţi, că atunci nu era vorba despre mărci, ca acum. La APACA se realizau confecţii pentru export şi nu ştiu cum făceau, dar croiala lor se po­tri­vea la toată lumea. APACA avea ma­teriale, căptuşeli, furnituri de o cali­tate foarte bună. Casele de modă organizau parade ale modei, chiar şi în saloanele de la Athénée Palace se organizau prezentări de modă. Ne rezervam luxul de a ne întâlni între prieteni, la petreceri. Acum lumea nu prea mai ştie să petreacă aşa cum se petrecea atunci". Doamnei Voica nu prea îi place moda aceasta de acum cu blugii, dar, de exemplu, pentru domnul Curelea, fost fotba­list, blugii erau în 1989 supremul lux: "Fotbaliştii purtau blugi Riffle. Mie îmi aducea tata – avea un prieten care-i aducea de la shop (de la Comturist). Acolo n-avea voie să intre oricine, ci numai cei care lucrau pe-afară (Irak, Siria etc.) şi aveau conturi în valută. Şi tot acolo aveau acces numai fotbaliştii cu posibilităţi… Prezentatorul Octavian Ursulescu motivează şi el luxul anului 1989: "Pe atunci, banii erau puţini şi, din puţinul lor, oamenii chiverniseau sumele alocate vestimentaţiei. Toţi aveau un costum, o cămaşă, o cravată, pantofi buni cu care mergeau la spectacole… Un exemplu trăit de mine: la Petroşani, minerii al­că­tu­iau cel mai elegant public! Unul nu era fără cămaşă albă şi cravată. Parcă erau în contrast cu lumea neagră în care trăiau ei. O formă de respect faţă de artist, care, din păcate, a cam dispărut. Ţinuta lor te obliga şi pe tine, ca artist: cum puteam să mă prezint neelegant în faţa publicului, când publicul era atât de elegant!"

L-am întrebat din pură curiozitate pe un om (n-are importanţă n­u­me­le) care nu a traversat chiar degeaba "Epoca de Aur" ce însemna luxul în 1989. "Eu, ca profesor de ştiinţe so­­ciale, consideram ca fiind un lux să am acces la literatura de speciali­ta­­te din Occident, şi asta pentru că, sub pretextul reducerii efortului va­lutar, autorităţile reduseseră, drastic, importul de carte şi de publicisti­că de specialitate. Autorităţile nu îşi puteau îngădui «luxul» de a lăsa să circule nestingherite texte subversive."

Deoarece mai sunt multe de spus în legătură cu multele faţete ale vieţii şi stilului – dacă vreţi, în 1989, ce fel de lux îţi puteai sau nu îţi puteai permite pe atunci, veţi avea ocazia să parcurgeţi în paginile Scînteii un serial greu de crezut pentru fiţele prezentului: Luxul în 1989!