Manifestele şi maşinile de scris

Te programau pentru o zi anu­me, te sculai dimineaţă, te îmbrăcai de­cent ca să "cadreze cu ideea de maşină de scris" (vorba unui locotenent, că ma­şină de scris n-avea orice ţoapă, deşi, pe de altă parte, posesia unei maşini perso­nale te făcea dubios).

Aveam în proprietate o Erika portabilă, cadou de la soacră-mea, şi una veche, de dinainte de război, cum­pă­ra­tă de la Consignaţia, o vechitură la care ţineam foarte mult. Era portabilă, dar inutilă, nu funcţiona. Le căram pe amândouă la miliţie. Îmi trecuse prin minte să n-o declar şi pe cea veche, dar m-am răzgândit, făceam o prostie. În anul când apăruseră manifestele, securiştii au controlat şi con­sig­naţiile, luând adresele tuturor celor care cum­­păraseră maşini. Cu un an în ur­mă, ofiţerul de resort mi-a zis să-i aduc o dovadă de la specialist că vechitura nu funcţionează. Păi se vede cu ochiul liber, subliniam evidenţa situa­ţi­ei, crezând că totuşi glu­meşte. Nu glu­mea. I-am spus că poate fi verifica­tă foarte simplu. "Şi vrei s-o încerc eu şi s-o încurc? cine ştie cine a bătut vreo porcărie la ea înainte să se strice" – se ră­ţoi el. Ce porcărie? "Manifeste." Dis­cu­ţia devenea penibilă. Nu puteam să nu iau în serios chestia cu manifestele, că de aia ne chemau cu ma­şi­ni­le la miliţie. Când am cumpărat-o, argumentam eu, cei de la Consignaţia au scris pe bon că nu e în stare de funcţionare. Am bonul. N-a ţinut. Aşa că m-am dus cu ea la o coope­rativă, iar un meseriaş mi-a dat o hârtie ştampilată pe care scria ceea ce ştiam, ma­şi­na nu era în stare de funcţionare.

Se iscase nebunia cu manifestele. Se găsiseră fiţuici în care era înjurat Ceauşescu şi comunismul era făcut praf, astfel că, la propunerea unui se­cu­rist cu grad mare, s-a inventat am­pren­tarea maşinilor de scris. Maşinile redacţiei (lucram la Fla­căra), proprietatea Editurii Scîn­teia, aveau acelaşi regim. Argumentul miliţiei: nu toate bat la fel, au câte un chichiţ care le in­di­v­idualizează, o literă mai tocită, mai bol­navă şi specialiştii noştri le pot prinde. Ca să le prindă, zic eu azi, trebuia să fi existat o bancă de date, un calculator. Aveau pe dracu. Ce, ăla care ar fi făcut manifeste era nebun să le împrăştie în sectorul în care locuia? Le scria la Oradea şi le lipea în Colentina, de pildă. Era tipul de măsură pe care securiştii o gândeau ca să arate că sunt utili. Cum procedau adeseori se­cu­riştii care lucrau în străinătate, traduceau ştiri din presa occidentală şi le trimeteau în ţară ca secrete obţinute prin sursele lor. Până s-a prins cineva din CC, parcă Dumitru Popescu-Dumnezeu, şi i-a belit.

De altfel, nici ei nu credeau în trambalatul ăsta la miliţie, dovadă că la circa 1 (zonă cu ştăbime de partid şi securişti) posesorii de maşini scriau acasă textul ăla imbecil, aduceau doar proba tastaturii, nu se chinuiau ca nă­tă­răii cu maşina în spate. Iar eu ve­neam cu două, dintre care una degeaba. În plus, eram obligat să am în fie­care an dovada că nu funcţionează. O dovadă la zi. Fiindcă, ziceau, puteam s-o repar şi s-o folosesc la manifeste. Tex­tul pe care-l băteam toţi ca la ex­tem­poral era unul luat din revista Era socia­listă, pe care o cunoşteam bine fiindcă după ea se compilau toa­te editorialele politice din presa ro­mâ­nească, deci şi la Flacăra. Un text din care-mi aduc aminte doar de "marasmul economic al ţărilor ca­pitaliste şi mizeria ţărilor din lumea a treia".

Dacă greşeai, o luai de la început. Eram atent cum scriam, dar tot gre­şeam şi mai ceream o foaie, ajungeai să te simţi vinovat, ai ceva pe con­şti­in­ţă dacă greşeşti un lucru atât de sim­plu. Explicaţia psiholo­gică apar­ţi­nea unui ofiţer mai dezgheţat, era un fel de băşcălie, dar nu numai. Trebuia să fii atent şi cum te exprimai cu mi­li­ţienii, să nu faci glumiţe în privinţa excesului lor de vigilenţă că nu ştiai cum se loveşte glumiţa de capul lui şi unde ricoşează. Într-un an le-am zis ca proasta că mi-am cumpărat ma­şi­nă de scris fiindcă vreau să mă fac dac­tilografă pe cheiul gârlei, lângă clă­titărie, vizavi de tribunal, să mai câş­tig un ban… Aaaaa, au zis ei, îţi baţi joc de noi, eşti şmecher, lucrezi la Fla­că­ra, aha, la Flacăra, vezi că voi deja aveţi probleme, şi, textual: "Dacă se băga controlul la maşini mai de­vre­me, nu mai aveam noi o sarcină în plus, să stăm cu ochii pe voi". Mi-i puneam în cap aiurea. Până la urmă, să fii proprietarul unei maşini de scris, mai ales portabile, era o aventură. Dacă o pierdeai sau ţi-o fura, erai terminat, te ţineau o lună în de­cl­a­ra­ţii. Motiv pentru care am renunţat să-mi cumpăr şi un telefon foarte vechi, gândindu-mă că într-o zi ăştia o să ne cheme şi cu telefoanele la mi­li­ţie. Aveam antecedente din fragedă pruncie, maică-mea îmi povestise cum, după stabilizare, au cotrobăit miliţi­e­nii în casa ei, fiindcă un vecin o turna­se că are ziare in­ter­zise (Revista Fun­da­ţiilor Regale, dintre care un număr era cu Carmen Sylva) şi monezi de argint cu capul regelui Mihai, de unde securiştii au dedus că avusese legături cu casa regală.

Miliţia repeta acum neghiobiile staliniste, de teamă să nu mai apară pe undeva manifeste şi să-i ţină pe ei noaptea pe străzi, să caute "derbedeii contra comunismului". Altfel, cred că îi durea şi pe ei în pix.