Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Te programau pentru o zi anume, te sculai dimineaţă, te îmbrăcai decent ca să "cadreze cu ideea de maşină de scris" (vorba unui locotenent, că maşină de scris n-avea orice ţoapă, deşi, pe de altă parte, posesia unei maşini personale te făcea dubios).
Aveam în proprietate o Erika portabilă, cadou de la soacră-mea, şi una veche, de dinainte de război, cumpărată de la Consignaţia, o vechitură la care ţineam foarte mult. Era portabilă, dar inutilă, nu funcţiona. Le căram pe amândouă la miliţie. Îmi trecuse prin minte să n-o declar şi pe cea veche, dar m-am răzgândit, făceam o prostie. În anul când apăruseră manifestele, securiştii au controlat şi consignaţiile, luând adresele tuturor celor care cumpăraseră maşini. Cu un an în urmă, ofiţerul de resort mi-a zis să-i aduc o dovadă de la specialist că vechitura nu funcţionează. Păi se vede cu ochiul liber, subliniam evidenţa situaţiei, crezând că totuşi glumeşte. Nu glumea. I-am spus că poate fi verificată foarte simplu. "Şi vrei s-o încerc eu şi s-o încurc? cine ştie cine a bătut vreo porcărie la ea înainte să se strice" – se răţoi el. Ce porcărie? "Manifeste." Discuţia devenea penibilă. Nu puteam să nu iau în serios chestia cu manifestele, că de aia ne chemau cu maşinile la miliţie. Când am cumpărat-o, argumentam eu, cei de la Consignaţia au scris pe bon că nu e în stare de funcţionare. Am bonul. N-a ţinut. Aşa că m-am dus cu ea la o cooperativă, iar un meseriaş mi-a dat o hârtie ştampilată pe care scria ceea ce ştiam, maşina nu era în stare de funcţionare.
Se iscase nebunia cu manifestele. Se găsiseră fiţuici în care era înjurat Ceauşescu şi comunismul era făcut praf, astfel că, la propunerea unui securist cu grad mare, s-a inventat amprentarea maşinilor de scris. Maşinile redacţiei (lucram la Flacăra), proprietatea Editurii Scînteia, aveau acelaşi regim. Argumentul miliţiei: nu toate bat la fel, au câte un chichiţ care le individualizează, o literă mai tocită, mai bolnavă şi specialiştii noştri le pot prinde. Ca să le prindă, zic eu azi, trebuia să fi existat o bancă de date, un calculator. Aveau pe dracu. Ce, ăla care ar fi făcut manifeste era nebun să le împrăştie în sectorul în care locuia? Le scria la Oradea şi le lipea în Colentina, de pildă. Era tipul de măsură pe care securiştii o gândeau ca să arate că sunt utili. Cum procedau adeseori securiştii care lucrau în străinătate, traduceau ştiri din presa occidentală şi le trimeteau în ţară ca secrete obţinute prin sursele lor. Până s-a prins cineva din CC, parcă Dumitru Popescu-Dumnezeu, şi i-a belit.
De altfel, nici ei nu credeau în trambalatul ăsta la miliţie, dovadă că la circa 1 (zonă cu ştăbime de partid şi securişti) posesorii de maşini scriau acasă textul ăla imbecil, aduceau doar proba tastaturii, nu se chinuiau ca nătărăii cu maşina în spate. Iar eu veneam cu două, dintre care una degeaba. În plus, eram obligat să am în fiecare an dovada că nu funcţionează. O dovadă la zi. Fiindcă, ziceau, puteam s-o repar şi s-o folosesc la manifeste. Textul pe care-l băteam toţi ca la extemporal era unul luat din revista Era socialistă, pe care o cunoşteam bine fiindcă după ea se compilau toate editorialele politice din presa românească, deci şi la Flacăra. Un text din care-mi aduc aminte doar de "marasmul economic al ţărilor capitaliste şi mizeria ţărilor din lumea a treia".
Dacă greşeai, o luai de la început. Eram atent cum scriam, dar tot greşeam şi mai ceream o foaie, ajungeai să te simţi vinovat, ai ceva pe conştiinţă dacă greşeşti un lucru atât de simplu. Explicaţia psihologică aparţinea unui ofiţer mai dezgheţat, era un fel de băşcălie, dar nu numai. Trebuia să fii atent şi cum te exprimai cu miliţienii, să nu faci glumiţe în privinţa excesului lor de vigilenţă că nu ştiai cum se loveşte glumiţa de capul lui şi unde ricoşează. Într-un an le-am zis ca proasta că mi-am cumpărat maşină de scris fiindcă vreau să mă fac dactilografă pe cheiul gârlei, lângă clătitărie, vizavi de tribunal, să mai câştig un ban… Aaaaa, au zis ei, îţi baţi joc de noi, eşti şmecher, lucrezi la Flacăra, aha, la Flacăra, vezi că voi deja aveţi probleme, şi, textual: "Dacă se băga controlul la maşini mai devreme, nu mai aveam noi o sarcină în plus, să stăm cu ochii pe voi". Mi-i puneam în cap aiurea. Până la urmă, să fii proprietarul unei maşini de scris, mai ales portabile, era o aventură. Dacă o pierdeai sau ţi-o fura, erai terminat, te ţineau o lună în declaraţii. Motiv pentru care am renunţat să-mi cumpăr şi un telefon foarte vechi, gândindu-mă că într-o zi ăştia o să ne cheme şi cu telefoanele la miliţie. Aveam antecedente din fragedă pruncie, maică-mea îmi povestise cum, după stabilizare, au cotrobăit miliţienii în casa ei, fiindcă un vecin o turnase că are ziare interzise (Revista Fundaţiilor Regale, dintre care un număr era cu Carmen Sylva) şi monezi de argint cu capul regelui Mihai, de unde securiştii au dedus că avusese legături cu casa regală.
Miliţia repeta acum neghiobiile staliniste, de teamă să nu mai apară pe undeva manifeste şi să-i ţină pe ei noaptea pe străzi, să caute "derbedeii contra comunismului". Altfel, cred că îi durea şi pe ei în pix.
