Mărirea şi decăderea omagiilor către partid

În 1989, textele omagiale dedicate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu, semnate de oameni ai muncii "din toate domeniile de activitate" erau un calvar pentru redacţii.

Secţia de presă a CC, care superviza ziarele centrale (ziarele judeţene erau cenzurate pe plan local), cerea după fiecare cuvântare (şi anul '89 a fost cel mai plin) veşnicele texte ce mimau iubirea neţărmurită, adeziunea, interesul maxim, entuziasmul, texte pe care activiştii le citeau de frica vreunei şopârle.

Căutam "oameni ai muncii de la oraşe şi sate", eroi ai muncii socialiste, ingineri, profesori, colegi academicieni, poeţi care să semneze, ca în fiecare an, articole înălţătoare, ode. Greutatea nu era să-i găseşti, ci să descoperi nume noi.

În 1989 nu mai voia nimeni... De unde până atunci era bătaie pe "locuri", acum, în împrejurările unei lehamite generale, se dăduseră toţi la fund.

Câteva cuvinte despre panegiricele închinate lui Ceauşescu. Istoria acestui tip de articole simple ca tehnologie debutase după celebrul miting din 21 august 1968, când intraseră sovieticii şi celelalte ţări socialiste în Cehoslovacia.

Cuvân­tarea lui Ceauşescu "a descătuşat energiile". A înflăcărat naţiunea, mai ales pe numeroşii fideli ai Vocii Americii şi Europei Libere, şi a dat curaj celor care credeau că tânărul secretar general o va lăsa mai moale cu comunismul. Bătrânii erau cei mai entuziaşti: comunismul li se părea pe ducă. Mai ales că după moartea lui Dej fuseseră golite puşcăriile de "politici". Ne alintam cu o "vară" la Bucureşti asemenea Primăverii de la Praga. Se traduceau cărţi la care nu te aşteptai, veniseră şi filme ca lumea, teatrele montau piesele unor autori până atunci interzişi. Nu se vorbea în şoaptă, se scria mai liber, în ziare se atacau teme tabu.

Starea de spirit a populaţiei s-a transformat spectaculos. Strada se colorase, oamenii îşi ridicaseră capetele, dintr-o dată Bucu­reş­tiul nu mai era gri. Lângă librăria Cărtureşti de azi (Pictor Verona) era un magazin de Difuzarea presei, unde la cinci dimineaţa se formau cozi la ziarele franţuzeşti Le Monde şi Le Figaro, la Pif Gadget (deşi era scos de un ziar comunist, L'Huma­nité), şi uneori la ziare englezeşti sau italieneşti.

Divertismentul la televi­ziune era deja european graţie în bună măsură lui Tudor Vornicu, numit director de programe după cinci ani de Paris, unde fusese cores­pondent Agerpres. Locuiam în Co­troceni, iar a doua zi după cuvân­tarea contra intervenţiei în Cehoslovacia, cineva scrisese mare, cu negru, pe peretele unui bloc de la poalele Academiei Militare, colţ cu Carol Davila, "Să plece ruşii acasă!". Şedinţele din întreprinderi deveni­seră formale, secretarii de partid nu mai aveau autoritate. Începea să dispară frica. Umbla chiar zvonul că şedinţele de partid se vor desfiinţa. Şi pentru că astea trebuiau să aibă un nume, vorba poetului, li s-a zis Ceauşescu. Secretarul general avea o cotă extraordinară.

Pe fondul acestui început de fericire s-a născut cultul personalităţii, ce se înălţa ca zmeul. În ziare, me­taforele o luau razna, frazele se lungiseră, se înmulţiseră adjectivele. Era un adevărat concurs. Campionul elogiilor, se spunea, era Dumitru Popescu zis Dumnezeu. El dăduse tonul. Se născuse moda de partid a laudei fără limite, s-au înmulţit rapsozii. Primul semnal l-au dat acti­viştii. Nu mai ţineau oamenii în mână, li se urcase libertatea la cap, iar lucrurile merseseră prea departe.

Vizita lui Ceauşescu în Coreea, tezele din iulie '71 de la Mangalia au repus lucrurile în ordinea de partid. Rela-xarea ideologică lua sfârşit. S-a întărit munca din organizaţii, au dispărut pe rând câştigurile amintite, de la respiratul fără teamă la importul zia­relor străine. Mai puţin oma­gierile, care mergeau strună, invers propor­ţional cu îngheţul. Odată pusă la punct tehnologia laudelor, nimeni n-a mai vrut să le oprească. Promo­vările se făceau în funcţie de capacitatea de a-ţi manifesta ataşamentul necondiţionat.

Revenim la anul 1989. Pentru astfel de texte, fiecare apela la oamenii pe care-i cunoştea. Aşa era la Flacăra şi desigur la toate ziarele sau revistele din Bucureşti sau provincie.

Eu contam pe două personaje. Era prin primăvară şi l-am rugat pe Marian Avram, erou al muncii socialiste, maistru la Uzinele 23 August, vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, să ne scrie un text cu mobilizarea în vederea congresului etc.

Făcusem un interviu în urmă cu câţiva ani. Se recomanda prezentându-ţi o carte de vizită pe care scria "Marian Avram, maistru la Uzinele 23 August". Un tip civilizat, asculta Beethoven pentru că-i plăcea, nu fiindcă era sarcină de partid, mergea la operă, citea mult. Mai vorbisem cu "eroi". Erau o apă şi-un pământ. Multora li se urcase distincţia la cap. Deveneau o adevărată instituţie de dat sfaturi, le ştiau pe toate, nu se îndoiau de nimic. Trebuia să facă pe deştepţii, intra în fişa titlului, că doar nu i-a făcut Ceauşescu degeaba eroi ai muncii.

Marian Avram vorbea în particular cu doamnă, domnule, ca Ion Iliescu, era modest, instruit. Credea sincer în Ceauşescu şi era convins că ima­ginea muncitorului troglodit, fără bibliotecă nu trebuie lipită de comunism. Nemulţumit de o sumedenie de lucruri, vorbea de chiulangii, îl enervau pilele, demagogii, era un excelent meseriaş. Avea ceva din aristocraţia castei maiştrilor nemţi, care făcuseră industrie în Banatul de odinioară (despre statura lor îmi povestise un pensionar din Reşiţa). Vorbea normal, n-avea limbaj de lemn.

Spre surpriza mea, eroul muncii m-a refuzat. Cuviincios, dar ferm. Fără teamă, mi-a şi explicat de ce. "Am devenit altceva decât ceea sunt. Am o groază de şedinţe, ţin cuvântări, scriu articole, nu mai am timp muncă, de meserie, în uzină lucrurile nu merg bine... S-au înmulţit palavragiii. Vă spun cinstit, am  obosit, nu cred că asta e menirea mea. Nu se pune nici problema să accept să reiau un text mai vechi, pentru că nu vreau să-l semnez." Fără alte comentarii. Între altele, fie zis, faptul că în decembrie '89 ieşiseră în stradă şi muncitorii de la 23 August, Republica nu era chiar manipulare.

La fel am păţit şi cu sociologul Aculin Cazacu, de asemenea, un nume sigur pentru astfel de împrejurări. Jongla cu conceptele - educaţia socialistă, omul nou - scria uşor, nu ştiu cât credea în ele, dar mă scotea din coşmar. A acceptat cu greu să ne întâlnim şi a început abrupt: "Domnule, nu pot să scriu, nu am timp, nu mai am cuvinte. Le-am terminat. Sunt foarte prins cu nişte lucrări, nici nu mă simt prea bine". I-am fost recunoscător că nu m-a aiurit cu vreun motiv banal, de tipul nu sunt în ţară, plec din Bucureşti...

În 1989 se restrânsese oferta la omagii. Exceptând cele două exemple de mai sus, se poate spune că fără îndoială conştiinţa lăudătorilor evoluase: se lepădau de Ceauşescu. În faţa retragerii "colindătorilor tradiţionali", ziarele se cârpeau cu nume necunoscute, muncitori fără virtuţi politice, cu strofe scrise de veleitari, cu primari care umblau după aprobări pentru comune şi sperau ca articolele semnate să-i ajute, etc. În lumea literară, mai ales, o mulţime de nume din clientela arhicunoscută, aflată în prima linie când se dădea startul la panegirice, se retrăseseră demne, nu (mai) făceau compromisuri. Când toate se prăbuşeau, "consacraţii" se aranjau cu istoria.