Mihai Leu, în libertate

În primăvara lui 1989, Mihai Leu se pregătea intens pentru Campio­natele Naţionale de Box ale Germa­niei. Voia să câştige titlul, după ce în 1988 îl pierduse cu doar 16 secunde înainte de final. Era singur printre străini. Nu îşi mai văzuse familia de aproape un an şi jumătate.

La Hunedoara, familia Leu era chemată pe­riodic la Miliţie să dea cu subsemna­tul despre fuga lui Mihai şi despre ceea ce vorbeau la telefon. Nicolae Leu, tatăl lui Mihai, se gândea din ce în ce mai des la o posibilă fugă din România. Nici tatăl şi nici fiul nu şi-au imaginat că sunt la doar câteva luni de reîntâlnire.

Hunedoara, sfârşit de martie 1989. Nicolae Leu este căutat de nişte mili­ţieni. E rugat să îi însoţească. Se su­pune. Omul este ţinut câteva ore sub supraveghere. Nu prea înţelegea de ce. A aflat: Nicolae şi Elena Ceau­şescu erau la Hunedoara. El era tatăl lui Mihai Leu, sportivul care în urmă cu un an şi jumătate fugise din România. Era tatăl unuia care fusese condamnat la şapte ani de închi­soare, pentru că avusese curajul să nu se mai întoarcă în România. Trădase. Fiul nu era chiar oricine: era campion mondial de juniori şi... transfug. Dacă tatăl făcea scandal?! Nu puteau să rişte, aşa că au prefe­rat să îl ţină ascuns, preventiv. Habar nu aveau că tatăl se gândea de ceva vreme să îşi urmeze fiul.

Leverkusen, Germania, sfârşit de martie 1989.  Mihai Leu se pregă­teşte pentru Campionatele Naţio­nale de Box ale Germaniei. Are la dis­poziţie doar câteva luni să schimbe argintul din 1988 în aur. Îi era dor de familie şi de ţară. Ştia că nu îşi va vedea prea curând nici familia, nici ţara. Era vicecam­pion al Ger­maniei, campion mondial de juniori, avea cetăţenia germană. Din păcate, avea o familie care era în Ro­mâ­nia şi despre care ştia că e supra­vegheată. Şi tot în România avea o condamnare de şapte ani de închi­soare, pentru că fugise spre libertate în urmă cu un an şi jumătate.

PLECAREA
În noiembrie 1987, Mihai Leu a plecat împreună cu lotul României la Balcaniada din Grecia, de la Patras. Ştia că nu se va mai întoarce. Ştia şi tatăl lui.

"Am ieşit din ţară la data de 18 sau 19 noiembrie 1987. Eram o fire rebelă. Nu voiam să mă mai întorc. Nu aveam libertate, lipsa acesteia mă apăsa, simţeam că sistemul îmi distruge personalitatea. În România aveam o situaţie financiară foarte bună, dar nu îmi păsa. Aveam tot ceea ce îmi doream din punct de vedere material. Tata conducea un restaurant. Voiam să fac pasul ca să văd dacă sunt în stare să realizez ceva. Cu o seară înainte să plec, tata a venit la Bucureşti. Ştia că nu mai vreau să mă întorc. Mă pregătisem sufleteşte şi eram conştient că vor trece foarte mulţi ani până când îmi voi revedea ţara şi familia", îşi aminteşte astăzi Mihai.

DESPĂRŢIREA
"Despărţirea de tata a fost foarte grea. Am plâns amândoi, ne-am strâns în braţe, ştiam că va urma o perioadă foarte grea. Tata mi-a spus: «Eşti tânăr, dacă te simţi capabil de aşa ceva şi asta îţi doreşti, fă-o, pentru că mă voi lupta şi eu să ajung cât mai repede lângă tine». Tata vorbise cu un prieten de-al lui din Franţa să mă ajute să plec din Grecia. Ne era clar că nu puteam să rămân acolo. Grecia era o ţară în care exista riscul ca Poliţia să mă trimită înapoi, era mică posibilitatea asta, dar exista. Aveam numele şi adresa acelui om.

Am ajuns la Patras şi urma să boxez, dar s-a întâmplat ceva. N-am mai boxat la Balcaniadă. La hotel, am cerut recepţionerei să îmi găsească numărul de telefon al acelui om, Radu, prietenul tatei care locuia la Paris. Eram cu toţii în hol când fata de la recepţie m-a strigat că mi-a găsit numărul de telefon pe care îl căutam. Mi s-au înmuiat picioarele. N-a sesizat nimeni în afară de medicul lotului. M-a chemat la el în cameră, unde mi-a spus: «Dacă aş fi mai tânăr, i-aş da şi eu dracu' pe ăştia!». Securistul care însoţea lotul nu a auzit, dar m-am gândit că trebuie să fug. Nu mai puteam rămâne.

I-am zis colegului meu de cameră să îmi vândă valuta lui, ştiam că are nişte dolari la el. Eu nu îmi luasem valută la mine, tocmai ca să nu bat la ochi. Voiam să fiu în regulă, să nu trezesc nici o bănuială. I-am zis să îmi dea banii lui: «Sorine, tu ai nişte dolari la tine. I-am oferit un preţ de trei ori mai mare decât era schimbul leu-dolar». El mi-a răspuns că se gândeşte până dimineaţă şi îmi spune. I-am răspuns că e posibil ca dimineaţă să fie prea târziu.

Apoi, am vrut să merg la Francisc Vaştag şi să îi propun să vină cu mine. M-am răzgândit, pentru că m-am gândit că vor crede că îi încerc. M-am dus la un chioşc, lângă hotel, şi m-am înţeles cu omul de acolo să îi vând geaca mea de piele, care era foarte frumoasă. Am urcat în hotel să îmi iau geanta. Când m-am întors, nu mai era. Era acolo o femeie. I-am spus că m-am înţeles cu soţul ei. A urmat o experienţă care mi-a lăsat un gust amar. Poate că m-a văzut disperat, s-a târguit cu mine. Mi-a dat puţini bani. I-am cerut şi o ciocolată, dar a refuzat să îmi dea. Cu banii primiţi mi-am luat bilet de autocar până la Atena, două pachete de biscuiţi şi un suc. Atât mi-au ajuns banii."

36 DE ORE ÎN LADĂ
A ajuns la Atena. Era noapte, iar în urmă lăsase tot. Avea doar 19 ani şi era departe de familie: "Se făcuse noapte când am ajuns la Atena. Se vedeau vapoarele pe mare. M-a apucat disperarea. Mă gândeam: Aoleo, Doamne, ce am făcut?».

 L-am sunat pe prietenul tatălui meu, Radu, la Paris. Mi-a recomandat să mă duc la un restaurant care se numea «Bucureşti». Acolo erau mulţi ro­mâni care mi-au dat să mănânc, apoi m-au întrebat unde o să merg. Le-am spus că voi merge pe străzi, ca să aştept să vină un prieten să mă ia. M-a luat un român la el acasă, unde am stat aproximativ o lună. Apoi, a venit prietenul tatei din Franţa şi am încercat să vedem cum urma să ies din Grecia.

Au găsit un şofer de tir, un englez care m-a băgat într-o ladă, sub patul lui din TIR.  Am stat acolo 36 de ore, tot timpul cât a avut loc călătoria pe apă. Am stat în ladă până am ajuns în Italia. Cât am stat acolo, închis, mi-am înfrânt teama. De la un moment încolo îmi era chiar indiferent ce se va întâmpla cu mine. Am ajuns în Italia. Acolo iar s-a întâmplat ceva. Pentru că du­mi­ni­ca tirurile nu aveau voie să circule, am stat într-o benzinărie toată ziua. Cineva a chemat carabinierii, care m-au percheziţionat.

Şeful lor, un domn mai în vârstă, mi-a explicat că trebuie să mă predau, pentru că aşa era regula, să te prezinţi la un post de Poliţie din prima ţară liberă în care ajungeai. I-am spus că sunt din România, că voiam să ajung în Franţa, că am un prieten acolo, că sunt boxer. M-a lăsat să plec. În 22 decembrie 1987 am intrat în Paris. M-am despărţit de şoferul de tir. Aş fi fost curios să păstrez legătura cu el. Nu ştia cine sunt şi poate nici nu m-ar fi crezut".

VICECAMPION AL GERMANIEI
"În Franţa am ajuns la un prieten, îl cunoşteam pe selecţionerul lotului, voiam să vorbesc cu el. între timp, am fost sfătuit să plec în Germania. Am ajuns acolo, iar prima experienţă cu românii mi-a lăsat un gust amar. Omul la care am stat mi-a luat 20.000 de mărci pe care îi primisem de la club, de la Bayern Leverkusen. Apoi, şase luni nu am avut voie să boxez. În iunie 1988 am primit cetăţenia germană. Imediat am boxat la campionatele naţionale, la categoria semimijlocie, 67 de kg. Cu 16 secunde înainte de final, am primit lovitura. A fost primul knock-out din viaţa mea."

Mihai Leu a intrat în ring în 200 de meciuri ca amator şi a suferit 10 înfrângeri. A trecut la profesionism în 1991, unde a câştigat 28 de me­ciuri şi nu a fost înfrânt niciodată.

ÎN ŢARĂ, BĂIEŢII "LUCRAU"
"După ce am fugit, în prima fază nimeni nu a crezut că am rămas. M-au căutat pe la spitale. Mă înţelesesem cu tata să îmi spună la telefon să mă întorc. Ne gândiserăm la consecinţe. Nu puteau să îmi spună nici ei ce se întâmplă, dacă sunt chemaţi la Securitate şi la Miliţie. Îmi era un dor cumplit de familie şi de ţară. Foarte interesant, deşi aveam doar 20 de ani, nu am putut să spun niciodată ceva rău despre România, chiar dacă mă condamnaseră, chiar dacă ştiam că familia avea de sufe­rit. Ţin minte că, după ce primisem cetăţenia germană, într-o zi m-am urcat în maşină şi am condus până la graniţa Ungariei cu România. Îmi venea să trec frontiera. De toţi banii sunam acasă, dar era foarte greu de prins. Stăteam ore în şir în cabina de telefon. După fiecare convorbire telefonică tata era chemat la Miliţie şi întrebat de ce am zis cutare sau cutare lucru. Se gândeau că aveam anumite coduri."

FUGA TATĂLUI
Imediat după ce Mihai a părăsit ţara, tatăl său şi-a dat demisia din funcţia de şef de restaurant. "Ştia şi îi era clar că vor încerca să îi găsească ceva şi putea urma chiar închisoarea. După ce au văzut că nu mă voi întoarce, încercau să îi atragă atenţia. îi cereau să îmi spună să nu vorbesc nimic rău despre sistem.

Mai mult, îi spuneau, unii chiar încercau, poate, să îl liniştească: «Dacă te condamnă, în prima zi iei închisoare pe viaţă, apoi, după trei zile, ţi-o reducem la 20 de ani şi până la urmă scapi». Mai ştiu că unul dintre miliţienii din oraş s-a dus la el la restaurant şi i-a zis: «Vezi, tu eşti o gâză la mine în palmă, dacă eu strâng pumnul, tu ai murit!». Un altul, în schimb, nu a vrut să ne perchiziţioneze casa. S-a dus la şeful lui şi i-a spus că nu va intra la noi în casă, pentru că e prieten cu familia Leu şi nu poate să facă aşa ceva.

Restricţiile îi înnebuneau. Nu mai rezistau. Când şi-a dat seama că nu mai e cale de întors, tatăl meu a încercat să găsească diverse persoane care să îl ajute să fugă din ţară. A găsit pe cineva care i-a arătat pe unde să treacă frontiera, pe la Oradea. Nu avea acte la el, nu avea nimic. A fost un lucru foarte interesant. A trecut grănicerul pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. Mi-a spus că era imposibil să nu-l fi văzut. M-a sunat când a ajuns în Ungaria, iar naşul meu s-a dus după el.

Contactaseră o filieră care îi trecea pe fugari lângă frontieră. Aşa a trecut în Austria şi tot aşa în Germania. Era cu puţin timp înainte ca eu să boxez la campionatele naţionale din 1989, de la Berlin." Tatăl lui Mihai a fost acolo când a câştigat primul titlu de campion naţional al Germaniei. "Am început să ne ocupăm mai mult să vină toată familia după noi, tot încercam să vină aşa cum o făcuse tata. Din octombrie, tata a tot făcut câteva drumuri în Iugoslavia, ca să încerce să găsească nişte persoane care să îl ajute. Un preot sârb i-a spus: «Nu mai încercaţi nimic, că Ceauşescu nu prinde Crăciunul!». Era în luna noiembrie. Nu a înţeles atunci de ce i-a spus preotul aşa ceva."

În decembrie 1989, Nicolae Leu s-a întors în România. Mihai a aşteptat doar până în 2 ianuarie 1990. A fost graţiat. S-a căsătorit cu o italiancă, Anna, care l-a urmat în România. Cei doi au un băiat, Marco, de 16 ani. Mihai a devenit campion mondial la box profesio­nist, după care s-a întors la Hunedoara, unde locuieşte şi astăzi, la fel ca şi fami­lia sa.  


Pe soţia sa, Anna, Mihai Leu a cunoscut-o în Germania