Mizeria ţiganilor români din exil

În cotidianul Le Monde de la 12 septembrie 1989, Danielle Rouard scria despre un fenomen nou în viaţa socială a Franţei: imigranţii romi refugiaţi din România. Locu­inţele improvizate prin parcuri şi pe terenuri virane, cerşitul, suspiciunile de furt erau unele dintre pri­mele probleme pe care acest tip de imigranţi le aduce în spaţiul francez.

"Ascunsă după un boschet, o ţigancă fără vârstă stă întinsă pe o saltea desfundată, cu un copilaş de 2 luni atârnat la sânul ei slab. Mormane de haine deformate şi copii în zdrenţe: Bisa, mamă a şapte copii, sosită nu se ştie de unde, şi-a aşezat noaptea trecută tabăra la marginea acestui teren viran. Ea a auzit - dar de unde? - că 100 de romi care au fugit din ţara lor, România, s-au adăpostit pe acest câmp prăfuit de pe malul Senei, departe de privirile poliţiştilor.

Refugiaţii fără documente, fără bani şi fără locuinţe au debarcat la începutul lunii iunie. La mijlocul lunii august au fost des­coperiţi de Direcţia Departamentală de Acţiune Sanitară şi Socială (DDASS). Alertată de un jurnalist de la cotidianul Paris-Normandie, DDASS a anunţat la rându-i şi asociaţia Mèdecins du monde de pe plan local. De atunci această aso­ciaţie le asigură îngrijirea elementară şi mobilizează voluntari, de la primării la prefectură trecând prin Crucea Roşie şi toate serviciile so­ciale competente. «Nu putem să acceptăm o astfel de mizerie. Trebuie să găsim o soluţie şi să le re­zolvăm situaţia», explică doctorul  Vincent Lajarige, responsabil cu această intervenţie.

Sâmbăta asta, 9 septembrie, după prânz, el şi soţia lui, Marie, medic generalist, sunt pe poziţii. Asistaţi de salvatori de la Crucea Roşie, îi vaccinează pe toţi contra polio­mielitei şi a tetanosului. Vin când sunt strigaţi. Copiii plâng; câţiva bărbaţi în­cear­­că să se fofileze de frică. Exa­minarea durează foarte mult, pentru că, pe lângă problemele obiş­nuite, în această tabără râia face ra­vagii. Unii au deja leziuni. În singurul cort, oamenii sunt trataţi rând pe rând şi obligaţi să-şi schimbe hai­nele.

Ju­mătate dintre ei au fost exa­minaţi. Din lipsă de timp, ceilalţi vor fi îngrijiţi la următoarea vizită, marţea viitoare. Această din urmă inegalitate provoacă crize şi discuţii aprinse. Cei care au sosit primii sunt speriaţi de afluxul brusc provocat de speranţa unei situaţii legitime în viitor. La început au fost 75, apoi, la începutul săptămânii, 91, iar sâm­băta asta, peste 100. Astfel că Bisa, proaspăt sosită, se ascunde într-un boschet de frică să nu fie respinsă, deşi suferă. Face un semn cu mâna, dând de înţeles că vrea să vorbească. Nu este încă refăcută după ultima naştere. Are numai forţa de a pronunţa câteva cuvinte, de a-şi arăta sânul care "o doare" şi pe copilul epuizat.

Anunţată, Marie Lajarige îi exa­minează pe amândoi, mamă şi copil. Amândoi au temperatură foarte mare. «Nu putem să-i lăsăm să pe­treacă noaptea sub cerul liber. Trebuie să-i spitalizăm», decide me­dicul. Tabăra de pe terenul viran nu este dotată cu nimic. Nu există nici un cort ridicat: primarul din Tourville-la-Riviëre a refuzat să eli­bereze o autorizaţie de campare, chiar provizorie, de frica faptului că romii ar putea prinde rădăcini. Nici o sursă de apă potabilă la mai puţin de trei kilometri, spălatul în Sena, căruţe vechi în care dorm cei mai mici.

De mâncare, ce se găseşte prin pubele, resturi şi ce mai primesc cerşind. Fiecare familie şi-a amenajat colţul ei. Pături aruncate, câteva cutii unde sunt aranjate provizii, un bidon cu apă. O «mare doamnă», poreclită astfel pentru felul ei de a fi, şi-a întins o sfoară pentru a-şi de­limita terito­riul. Ea şi-a instalat o masă şi, pe muşama, bea cafeaua, băutură tradiţională de primire a invitaţilor. Este româncă, măritată cu un «rom» român, ţine să ne ex­plice, într-o încercare absurdă de a-şi afişa superioritatea pe acest teren viran. Vremea a fost blândă în vara asta, ploile rare, dar acum? În câteva săptămâni, pe acest teren vor veni buldozerele: aici se va construi un hipermarket.
CREŞTINI ACOLO, CREŞTINI ŞI AICI
Toţi aceşti exilaţi sunt cetăţeni români, ţigani sedentarizaţi de mai multe decenii. Traiul nomad este interzis în România. Acolo, oa­me­nii erau mecanici, zugravi sau muncitori necalificaţi. Aveau casele lor, moştenite de la părinţi, frec­ventau biserica lor penticostală, în ciuda persecuţiilor, pentru că preşedintele Ceauşescu nu tolera alt cult decât pe cel ortodox. Miliţia, spun refugiaţii, făcea razii regulate în lăcaşurile lor de cult, făcând uz de forţă, dar nereuşind să le schimbe convingerile religioase. Îi aresta şi le dădeau drumul după ce îi tăbăcea în bătaie. Până în 1986, când au­torităţile le-au demolat casele individuale pentru a construi blocuri, romii şi-au plâns ca­sele, care erau pentru ei un simbol. Apoi Miliţia le-a distrus bisericile penticostale: romii şi-au pierdut astfel şi lă­caşurile de cult. Unii, din disperare, s-au sinucis. Alţii au fu­git din ţară.

Iată povestea lui Mura. Acest tânăr tată, originar din Gătaia, un orăşel din România, şi-a încercat norocul acum trei ani. Era mecanic auto şi învăţase câteva cuvinte în franceză la şcoală. A urmărit camioanele înmatriculate în Franţa, "pămân­tul libertăţii". Până la urmă un transportator a acceptat să îi ascundă într-un container pe el şi pe familia sa. Mura a plătit trecerea pentru el, soţia sa şi copil cu bani grei: 15.000 de franci de persoană. Peste trei zile, familia a ajuns la Valenciennes, cu puţin aur în buzunare primit de la apropiaţii rămaşi în ţară, dar fără viză sau paşaport. Mura, abil şi foarte hotărât, a făcut repede o cerere pentru a obţine statutul de refugiat politic. Fugise de "perse­cuţiile româneşti". Voia de lucru şi să fie «în regulă». Oficiul Francez pentru Protecţia Refu­gia­ţilor şi Apatrizilor (OFPRA) i-a eliberat un permis roz, titlul provizoriu care îţi deschide calea către ajutoarele de integrare şi către un loc de muncă. În final şi-a găsit şi o lo­cuinţă într-un bloc în Petit-Que­villy, la pe­riferia oraşului Rouen.


PROBLEMA DOCUMENTELOR
Alţi romi au fost opriţi la Clèon şi la Grand-Couronne. După ce au traversat Dunărea înot şi Iugoslavia la pas, au ajuns în Italia, apoi în Franţa. Alţii nu au fost atât de norocoşi. Astfel, Jessica, 30 de ani, şase copii, a fost prinsă de Miliţie şi închisă pentru şase luni şi bătută cu sălbăticie. Şi acum se mai văd cicatricele. După alte trei încercări eşuate de a pleca, a reuşit, în final, să ajungă la soţul ei în Rouen. Un al şaptelea copil li s-a născut pe pă­mânt francez. Şi ei au permisul roz. Mura nu mai are azi nici un act. Ce­rerea sa a fost respinsă de OFPRA, ca şi recursul pe care l-a făcut la 3 august anul acesta, din lipsă de documente care să ateste perse­cuţia la care a fost supus în Româ­nia.

Conform legii, are la dispoziţie o lună să părăsească terito­riul francez. Şi-a pierdut locuinţa pentru neplata chiriei, nemaiavând de lucru în lipsa «actelor». Tatăl său a murit într-o închisoare din Ro­mânia. Mama sa continuă să fie persecutată de Miliţie. Apartamentul său din Petit-Quevilly s-a transformat cu timpul într-un domiciliu pentru 22 de romi. Vecinii nu au văzut cu ochi buni instalarea acestui «trib». Familia trăia potrivit tradiţiei sale, simplu, dar zgomotos; victimă a zvonurilor despre furturi, au fost daţi afară. De la începutul lui iulie, romii s-au aşezat pe un teren viran şi în scurt timp li s-au alăturat şi cei din Cleon, goniţi din motive ase­mănătoare. Mèdecins du monde  cere autorităţilor o relocare a acestora într-un centru de tranzit: «Va trebui redeschis unul, care a fost închis acum câteva luni, pentru că centrele existente sunt pline». Asociaţia mai cere un ajutor provizoriu de integrare: fără el, cum ar putea supravieţui aceşti oameni?

Dar organizaţia se luptă în primul rând, ca de altfel şi exilaţii romi, pentru reglementarea statutului lor, de la caz la caz. Pentru primirea unor permise de muncă periodice cu care să poată munci. «Romii trebuie să-şi asume răspunderea; ni­mic nu va fi uşor de obţinut», repetă Vincent Lajarige. «Aş vrea să fiu tratat ca afri­canii, chinezii, fran­cezii», şopteşte fratele mai mic al lui Mura. «Fără favoruri; dar cu un loc de muncă. Orice loc de muncă, un acoperiş. Ne spuneam: e greu în Ro­mânia. Dar aici nu este oare şi mai greu?»"