Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Eveniment descris în doi timpi (înainte şi după) şi trei mişcări: Înscrierea, examenul, retragerea.
Lume multă, geamantane, candidaţi, prieteni, părinţi, dacă nu ia proba asta mergem direct la gară, chibiţi şi chiar şi cetăţeni cinstiţi aşteptând troleibuzul 89; asta era atmosfera în anul 1978, în faţa Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică şi de Televiziune I.L. Caragiale din Bucureşti.
Important e că eram şi eu aici, nerăbdător să-i înnebunesc, cu talentul meu, şi bineînţeles să intru la IATC. Era dorinţa fiecăruia dintre noi, deşi eram peste 200 de băieţi şi tot cam atâtea fete pe 5 locuri.
Am ajuns în sfârşit să-mi predau dosarul de înscriere… surpriză… adeverinţa mea prin care se atestă că am participat ca actor amator la celebrul festival Cântarea României avea o… hibă, ştampila rotundă, că mai avea una dreptunghiulară, era cu tuş albastru şi nu roşu, cum cerea onorata comisie. Aşa că a trebuit să fac cale-ntoarsă.
După multe peripeţii până la obţinerea adeverinţei STAS a sosit şi ziua examenului, în care urma să-mi etalez talentul în faţa unei comisii care era sătulă de aşa ceva.
La ora 12:00 ne-am adunat cam 30 de candidaţi, 10 pentru fiecare comisie, într-o sală unde trebuia să aşteptăm ora 13:00 (oare de aici se trage ghinionul?), oră la care începea examenul.
Acum să vezi dezlănţuire de talente.
Ne-am împrietenit foarte repede cu celebra întrebare: ai mai dat?... Şi cum a fost?
Se deschide uşa şi apare o tânără de vreo 26-27 de primăveri, înarmată cu o voce puternică şi harnică în ale vorbirii. După vreo 5 minute, apare şi ultimul candidat. Nu ştiam că nu sunt eu ultimul, mai puteam să mai stau afară cu tata. Auziţi, a venit la mine tata! N-a mai fost la mine de doi ani şi tocmai acum a venit şi cu mine la examen… am emoţii… de asta am emoţii… pentru tata. – Ai mai dat?, i se adresă ultimului venit. – Nu.
– Eu de 4 ori şi am căzut întotdeauna la proba finală.
M-am aşezat într-un colţişor al sălii şi mă uitam cum se manifestă fiecare, încercând să-şi stăpânească emoţiile.
– Ai mai dat, am întrebat-o pe bruneţica de lângă mine.
– Da, anul trecut şi am căzut prima sub linie. Comisia a făcut memoriu la Ministerul Învăţământului să se mai suplimenteze un loc la fete,… după două săptămâni de emoţii… nu s-a aprobat… mi-au spus: "Lasă, fetiţo, am văzut că ai talent, intri la anu'".
Au început să intre candidaţii, unul câte unul la fiecare comisie, la un interval de 5-6 minute. Eram deja în faţa sălii de examen, auzeam cum recita bruneţica poezia de forţă, avea o voce extraordinară şi recita frumos, era într-adevăr supertalentată.
A venit şi rândul meu, nu mai aveam emoţii. Am salutat politicos, le-am dat buletinul şi legitimaţia de concurs şi m-am aşezat în faţa celor două reflectoare. Nu m-au băgat în seamă. Mi-au răsfoit dosarul vreo 2 minute, eram un concurent obişnuit, după care, mi-au spus, aproape în scârbă: "Spune o poezie, care vrei tu".
Spre norocul meu am ales o parodie cu un iz ironic. M-au ascultat cu mare atenţie, după care mi-au spus: "Acum te rugăm să ne reciţi o poezie din care să scoţi în evidenţă timbrul vocal" – Dar nu am poezie de forţă – "Văd că nu ai, dar încearcă pe forţă oricare din repertoriu" – Nici una nu merge pe forţă – "Nu mă interesează să meargă, cum reciţi am văzut, vrem să-ţi vedem volumul".
Am recitat pe forţă Mistreţul cu colţi de argint de Şt. Augustin Doinaş, nu m-am aşteptat să iasă aşa de bine, se pare că nici ei. Mi-au mulţumit şi mi-au spus: "Examinarea dumneavoastră s-a terminat".
Toţi eram într-o sală unde aşteptam verdictul scris pe legitimaţia de concurs. Eram sigur că am luat proba, dar aveam emoţii.
Ei, acum să vezi emoţii şi mai mari, dar mai ales poveşti despre cât de grozav a fost fiecare în examen. – Câte poezii ai spus?, era de-acum întrebarea tipică. Majoritatea două, poate trei sau chiar patru. Oare le-a plăcut aşa de mult cum recită sau au vrut să fie convinşi că merită să treacă prima probă? – Nu are importanţă câte poezii spui, important e să-i înnebuneşti de la prima, spuse un veteran care mai dăduse de trei ori.
Aşa era… nu era important câte spui sau dacă îi înnebuneşti sau nu. Nu ştia nimeni ce e important… eram doar nişte concurenţi oarecare.
După mai bine de o oră apare un nene, cu buletinele şi legitimaţiile de concurs. Respins, primul respins… următorul… şi tot aşa… "Nu se poate, anul trecut am căzut prima sub linie", spuse bruneţica simpatică foc.
Pentru următoarele cinci minute de examen m-am pregătit un an întreg. Spre deosebire de ceilalţi candidaţi, eu m-am ales cu ceva în plus: cu bruneţica am ţinut legătura şi devenise prietena mea şi în septembrie mi-a fost publicat în revista Viaţa Studenţească un articol foarte detaliat pe această temă, care se numea: Cum am căzut la actorie – reportaj în doi timpi şi trei mişcări – fără farduri, fără anestezie.
Gheorghe Morar - Arad
