Nicolae Ceauşescu şi programele industriei de apărare

În primăvara anului 1989, numele lui Nicolae Ceauşescu era menţionat în revista Der Spiegel din RFG în le­gătură cu o aşa-zisă colaborare între specialiştii români şi cei ai firmei vest-germane "Messerschmitt-Bölkow-Blohm" (MBB) pentru fabricarea în Ro­mânia de rachete sol-sol de tipul "Con­dor II". Cele două articole apă­rute în revista menţionată au fost citate şi în presa românească din exil.

În opinia noastră, programele mi­litare ale României erau cu totul altele decât cele indicate de ziariştii de la Der Spiegel. De exemplu, ofiţerii artilerişti din Armata Română cunoşteau în anul 1989 faptul că pe raza localităţii Crângu lui Bot (judeţul Prahova) func­ţiona Întreprinderea de producţie şi reparaţii a tehnicii de rachete. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1981 prin transformarea şi dezvoltarea Bazei nr. 268 de fabricat şi reparat tehnică de rachete.

Producţia întreprinderii res­pective a fost formată, în principal, din proiectile reactive nedirijate PRN-80, rachete aer-aer A-90 (RS-2 US) şi A-91 (R-3 S), precum şi complexe antiaeriene portative cu rachete A-94 (SA-7 b), toate acestea fiind realizate sub licenţă sovietică. După anul 1989, la Crângu lui Bot au fost modernizate complexul antiaerian portativ CA-94 (SA-7 b) şi racheta antitanc dirijată 9 M 14-M "Maliutka".

Pentru înzestrarea unităţilor de apă­rare antiaeriană cu mijloace de foc moderne, autorităţile de la Bucureşti au demarat încă din anul 1956 un program de dotare cu tunuri antiaeriene sovietice KS-19 cal. 100 mm, iar în anul următor au fost importate pri­mele piese sovietice de artilerie antiaeriană KS-30 cal. 130 mm.

Acestea au înlocuit modelele vest-europene de tunuri antiaeriene (cal. 20 mm, 25 mm, 40 mm "Bofors", 75 mm "Vic­kers" şi 88 mm "Krupp"), care au fost scoase treptat din dotare în anii 1958-1959. Concomitent, au fost întreprinse de­mersuri pentru achiziţionarea sistemului sovietic de rachete antiaeriene "Dvina". Primul sistem de acest tip a sosit în România în anul 1959 şi a intrat în compunerea forţelor subordonate Comandamentului Apă­ră­rii Antiaeriene a Teritoriului.

În scopul dotării Armatei Române cu tehnică şi materiale militare în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6.157 milioane de lei. Din aceasta, 1.157 mi­lioane de ruble (4.236 milioane de lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale: mijloace moderne de apărare antiaeriană (în principal, complexe de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov"), radiolocatoare (din URSS), aparatură radio (din URSS, Ungaria şi RDG), mijloace de tracţiune (din URSS şi Polonia), 104 avioane de vânătoare MIG-21 F-13 (ne­cesare pentru înlocuirea aparatelor MIG-15 din patru regimente de aviaţie) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (din Polonia).

Complexele sovietice de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov" au intrat în dotarea Regimentului 4 Ra.A. de la Ploieşti, precum şi a Regimentului 15 Ra.A. de la Hunedoara - înfiinţate în 1962, respectiv 1963. Acestea puteau acoperi zona Bucureşti-Ploieşti şi obiectivul industrial Hunedoara împreună cu alte două regimente de rachete antiaeriene, deja înfiinţate în perioada 1961-1962.

În anii 1961-1965 au intrat în do­ta­rea Armatei Române şi alte tipuri de teh­nică de luptă: tancul T-55-100 (considerat "maşina de luptă de bază din în­zestrarea unităţilor şi marilor uni­tăţi"), transportoarele amfibii blindate BTR-50 PU, tractoare de tancuri, rachetele sol-sol de diferite tipuri, vedete purtătoare de rachete, vâ­nă­toare de submarine, remorchere ma­ritime şi fluviale. Totodată, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34 aflate deja în înzestrare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei de exploatare.

Prin noul protocol secret al Tratatu­lui de la Varşovia (semnat la 31 martie 1961, la Moscova), 12 divizii mecani­za­te, două divizii de tancuri, un regiment de desant-paraşutare, patru regimen­te de rachete antiaeriene, patru re­gimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană româneşti erau pu­se, în caz de război, la dispoziţia co­man­dantului suprem al Forţelor Ar­ma­te Unite ale ţărilor membre ale Or­ga­nizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).

După invadarea Cehoslovaciei de unităţi militare din cinci state membre ale OTV (URSS, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria), Armata Română - cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii - a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite (CFAU) desfăşurate pe teritoriul altor state.

De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de ge­nerali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional. Participanţii români rezolvau numai pe hărţi situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor.

Conform programului stabilit de CFAU, unităţile de aviaţie şi marină, trupele de apărare antiaeriană şi unităţile de rachete tactice şi operativ-tactice româneşti şi-au desfăşurat pregătirea atât în România, cât şi în poligoanele de trageri din URSS, în cadrul unor aplicaţii specifice. Totodată, în perioada 1969-1990 s-au desfăşurat antrenamente anuale de cooperare tactică între marile unităţi de apărare antiaeriană a teritoriului României şi ale statelor vecine.

Astfel, au avut loc atât zboruri reale ale ţintelor aeriene, cât şi zboruri de recunoaştere a aerodromurilor de cooperare din ţările socialiste vecine (Bulgaria, Ungaria şi URSS). De obicei, în acţiunile de recunoaştere comună - care se desfăşurau anual în perioada iunie-septembrie - erau implicate aerodromurile bulgare de la Gabrovniţa, Graf-Ignatievo şi Ravneţ, cele româneşti de la Giarmata, Deveselu, Borcea şi Mihail Kogălniceanu, precum şi aerodromurile de la Tiraspol (URSS) şi Kecskemet (Ungaria).

La cea de-a 25-a şedinţă a Comisiei Permanente CAER pentru industria de apărare (Moscova, 20-25 noiembrie 1972), membrii delegaţiei române au informat despre intenţia Guvernului de la Bucureşti de a dezvolta producţia de tehnică militară atât pentru nevoile ţării, cât şi pentru export, în ve­derea obţinerii fondurilor necesare achitării produselor militare pe care urma să le importe în perioada următoare.

Totodată, a fost exprimat din nou interesul părţii române pentru construirea de avioane (inclusiv a celor militare) şi pentru coope­rarea cu alte state din alianţă, în vederea fa­bricării complexelor sovietice de rachete antiaeriene "Strela-1" şi "Strela-2 M", a aparaturii de vedere pe timp de noapte (de tip pasiv) şi a unor echipamente, ansamble şi piese necesare pentru modernizarea tancurilor T-54 şi T-55.
În anul 1973, în cadrul Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare s-a preconizat faptul că România urma să importe, în perioada 1976-1980, ur­mă­toarele cantităţi de tehnică de luptă şi muniţie: 250-320 de tancuri mijlocii, 700-800 de mijloace de contraacţiune radio şi de cercetare radio, 300-350 de staţii radio şi receptoare radio de putere mică şi mijlo­cie, 50 de instalaţii de lansare "Strela-1" împreună cu 1.500 de rachete antiaeriene, 250 de instalaţii de lansare "Strela-2 M" împreună cu 3.000 de rachete antiaeriene, 4.000 de rachete aer-aer K-13 M şi 4.000-4.200 de rachete aer-aer R-3 R.

În acelaşi timp, în România urmau să fie realizate agregate, echipamente şi piese în vederea continuării lucrărilor de moder­nizare a tancurilor T-54 şi T-55, aflate în dotarea tuturor armatelor din cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

În acest scop, Baza de reparaţii tancuri şi autotunuri de la Mizil (înfiinţată în anul 1951) a fost dezvoltată la începutul anilor '70 pentru a asi­mila în producţie 80% din totalul părţilor componente, subansamblelor şi pieselor de schimb realizate în România pentru tancuri (T-55, TR-580, şasiul tancurilor TR-800 şi P-125), autotunuri şi maşini blindate de di­ferite tipuri (maşina de luptă a infanteriei, maşina de luptă a vânătorilor de munte, tractoarele mijlocii de artilerie TAR-76 şi TMA-83, şasiul obuzierului autopropulsat cal. 122 mm).

Pentru a evita cumpărarea de tancuri din URSS, Polonia sau Cehoslovacia în perioada 1981-1990, autorităţile de la Bucureşti şi-au exprimat încă din anul 1973 dorinţa de a elabora până în anul 1980, "studii privind condiţiile unei eventuale organizări a fa­bricaţiei de tancuri, în cooperare cu o altă ţară membră în Comisie". Intenţia respectivă a fost prezentată de generalul-colonel Constantin Şandru la cea de-a 27-a şedinţă a Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare (Cehoslovacia, 19-24 noiembrie 1973).

În cursul aceleiaşi şedinţe, reprezentanţii României au solicitat să le fie acordată specializarea în fabricaţia de aruncătoare de grenade AG-9 (pe afet), complexe de rachete antitanc dirijate, nave maritime de demagnetizare a minelor, echipament pentru iluminarea pistelor de aerodrom, proiectile de aviaţie nedirijate, avioane de şcoală şi antrenament, avioane utilitare cu o încărcătură utilă maximă de patru tone, maşini de luptă pentru trageri cu proiectile reactive 9 M 22 cal. 122 mm (montate pe şasiu de autocamion SR-114, apoi pe şasiu de DAC-665), complete de mascare a tehnicii de luptă, staţii radio UUS (pentru T-55 şi TAB-uri 71), aparatură de alarmare centra­lizată a unităţilor şi marilor unităţi, precum şi de alarmare prin radio a personalului din garnizoane.

Autorităţile de la Bucureşti au insistat pentru preluarea licenţei de fabricaţie a maşinii sovietice de luptă "Grad" ("Grindina"). Aceasta era destinată tragerilor cu proiectile reactive nedirijate şi a fost prezentată pentru prima dată miniştrilor Apărării din statele membre ale OTV în cursul unei convocări speciale, într-un poligon sovietic de lângă Lvov (11-13 mai 1965).

La întoarcerea sa în ţară, generalul de armată Leontin Sălăjan a întocmit un raport în care a precizat faptul că "aruncătorul cu reacţie «Grad» este superior aruncătorului cu reac­ţie R-2, de producţie cehoslovacă, din do­ta­rea armatei române, având bătaia de 20 km, faţă de 8 km, şi 40 de ţevi pentru lansare, faţă de 24". Totodată, ministrul român al Forţelor Armate a relatat despre complexul de rachete antitanc dirijate "Maliutka", superior complexului "Şmel", aflat în dotarea armatei române.

În anii '80, instalaţia de luptă a maşinii "Gradî (varianta românească) a fost fabricată sub licenţă, în producţie de serie, la Întreprinderea de Avioane de la Bacău.

Concomitent, la Întreprinderea Mecanică Mija a fost realizat prototipul unui complex antitanc instalat pe un transportor amfibiu blindat (TAB-C). Acesta avea la bază racheta antitanc dirijată 9 M 14 M "Maliutka", fabricată în România de la sfârşitul anilor '70 sub licenţă sovietică (numai focosul, capul de luptă şi ambalajul rachetei; microcablul ce menţinea legătura cu racheta pe timpul zborului său spre ţintă era, în continuare, importat din URSS). Prototipul complexului antitanc construit la Mija a fost testat într-un poligon în anul 1989.