Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În zilele noastre, să speli hainele şi să cureţi covoarele la o unitate specializată pare un moft de vedetă. Chiar şi în cea mai micuţă garsonieră din Bucureşti poţi instala o maşină de spălat automată. Puţini ştiu însă că, în anii '80, mulţi locuitori ai Capitalei plăteau pentru a avea hainele curate. Albe ca... "Nufărul". Aşa se numea atunci, ca şi acum, întreprinderea la care spălai cu 100 de lei kilograme întregi de rufe. Erau vremurile când muncitorii şi pensionarii erau clienţii fideli ai spălătoriilor profesioniste.
SPĂLAI UN COSTUM CU 18 LEI
Întreprinderea "Nufărul" s-a înfiinţat în 1960, prin reunirea atelierelor meşteşugăreşti şi a cooperativelor specializate în spălat şi curăţat chimic. În câţiva ani, unităţile sale au invadat Bucureştiul. În 1989, de pildă, potrivit statisticilor oferite de ziarul Scînteia, 100.000 de familii beneficiau de serviciile întreprinderii.
Cu 100 de lei puteai spăla câteva kilograme de rufe. Bunăoară, să speli o cămaşă te costa 3,75 lei, iar un costum 18 lei. Muncitorii şi pensionarii erau printre clienţii obişnuiţi ai spălătoriilor profesioniste. Pe cât de mare era cererea, pe atât de redusă era oferta. Câteva cartiere (Floreasca, Giurgiului, Olteniţei, Ferentari, Mărgeanului, 1 Mai) aveau prea puţine spălătorii, reproşau adeseori clienţii fideli. Îngrămădeală era şi în zona Militari, pe Bulevardul Păcii, unde funcţiona singura unitate specializată în vopsitul hainelor.
În afară de spălat, Nufărul oferea şi alte servicii. La unitatea din Calea Moşilor nr. 274, de exemplu, se refăceau căptuşelile hainelor, se schimbau gulere şi manşete de la cămăşi. La cerere, la domiciliul clientului se puteau curăţa mochete şi uşi capitonate. În 1989, în afară de particulari, spălau la Nufărul peste 70% din restaurante, hoteluri, cămine de nefamilişti, unităţi militare şi institute. Peste 2.000 de salariaţi, cu un salariu mediu de 2.000 lei, roboteau zilnic la întreprinderea bucureşteană.
TEHNOLOGIE ÎNVECHITĂ
În anii '80, să administrezi "Nufărul" era uşor câtă vreme respectai planul economic. Dificultăţi apăreau totuşi la procurarea materiei prime de la furnizori. "Problemele erau în aprovizionare. Aveai bani, aveai repartiţie, dar nu ţi se dădeau produsele", îşi aminteşte Dan George Stroescu, director adjunct al "Nufărului" în 1989, acum director general al aceleiaşi întreprinderi. "Le primeai de multe ori pe uşa din dos. Te duceai la şeful aprovizionării şi îi ziceai de ce ai nevoie. «Nu vă dau», zicea. Iar apoi: «Dar ce aţi adus? Ia să văd!». Îi arătai ţigările, băutura, cafeaua. «Aaaa, spunea atunci. Da. Trageţi maşina, imediat vă dau». Şi spunea după aia: «Dacă îmi mai aduceţi, vă mai dau şi săptămâna următoare. Fără repartiţie, fără nimic».
Cam aşa mergeau lucrurile atunci. De la Comisia de Stat a Planificării trebuia aprobare pentru detergentul Dero. Pentru că totul era planificat la nivelul economiei naţionale. Ca să primeşti însă, ori aveai vreo pilă politică să te sprijine, ori mituiai. În general, la întreprinderile mici erai pe spatele tău. Nu erai numit politic. Dacă erai capabil să te descurci, bine, dacă nu... Dar, în general, oamenii se descurcau."
Spre norocul angajaţilor de la "Nufărul", produsele folosite în procesul tehnologic abundau pe piaţa românească. În anii '80, elementele chimice folosite la curăţătorie se fabricau la Vâlcea şi Giurgiu, exportându-se în mari cantităţi în RFG, Marea Britanie, SUA. Şi detergenţii se realizau în România. În schimb, maşinile de specialitate, fabricate la Precizia Bucureşti (maşini de spălat, uscătoare, storcătoare, centrifuge, calandre), nu erau performante. Iar la "Nufărul" erau obligatorii maşini speciale de călcat şi prese diverse pentru cămăşi, pantaloni şi paltoane.
ÎL ZGÂRIA APRETUL DE LA PIJAMA
În activitatea "Nufărului" existau desigur şi "pete negre", cele mai multe legate de dispariţia obiectelor aduse la spălat. "Înainte de '89, principala reclamaţie, vă spun cinstit, era înlocuirea obiectelor, recunoaşte directorul societăţii.
Adică, tentaţia de a fura a unor muncitori cu nivel de pregătire scăzut. Venea clientul cu un cearşaf din material special şi încercau să îl înlocuiască cu altul de proastă calitate. Şi te trezeai cu reclamaţie de la client. Sau aveai o cămaşă chinezească, pe care, la fel, ţi-o înlocuia. Altă problemă a fost că Nufărul utiliza apreturi naturale, de la care se făceau gândaci. Iar substanţele de omorâre a gândacilor erau foarte proaste.
" De la conducerea de partid şi de stat nu se primeau comenzi. Doar uneori, reclamaţii. "Într-o zi m-a chemat secretarul economic al Primăriei Municipiului Bucureşti să mergem la un oarecare pensionar care stătea pe Vatra Luminoasă, îşi aminteşte Dan George Oprescu. Reclamase că îl zgârie pijamaua datorită apretului. A trebuit să mă duc. Am ajuns acolo, avea o căsuţă de patru camere. Locuia cu băbuţa lui. El avea vreo 90 de ani, ea vreo 85, amândoi erau ieşiţi la pensie de la '44. El fusese colonel şi avea nişte pijamale lungi, cum era pe vremuri. Îl zgâria la picioare. A fost foarte drăguţ. La plecare i-a reproşat şi secretarului că vatmanii nu opreau în staţii de tramvai şi că nu se putea urca."
AUTOSERVIREA, UN EŞEC
În 1989, "Nufărul" a introdus în România şi sistemul spălătoriilor şi curăţătoriilor cu autoservire, de mult practicat în vestul Europei. În Bucureşti s-au înfiinţat douăzeci de unităţi, printre care pe Bd. Banu Manta, Calea Moşilor, Calea Rahovei, Şos. Mihai Bravu, Str. Turda, Calea 13 Septembrie. Se foloseau maşini de spălat casnice "Cugir" şi calandre şi centrifuge de la "Precizia".
Utilizate zi şi noapte, maşinile au cedat după o lună, fiind înlocuite cu altele după o notă înaintată Comitetului de Stat al Planificării. În timp s-au adăugat şi alte cheltuieli, căci s-au angajat paznici de noapte. Astfel încât iniţiativa "occidentală" s-a dovedit în scurt timp prea costisitoare. Cum s-ar spune, socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de-a acasă.
Deşi nu au "prins" la români, unităţile cu autoservire au continuat să funcţioneze până în 1990. După revoluţie, brandul "Nufărul" a supravieţuit. A traversat, nu fără emoţii, tranziţia la economia de piaţă. După ce a fost ameninţată cu falimentul (1992), societatea a rămas cu un personal de 900 de angajaţi. Conform regulilor pieţei libere, a pierdut şi monopolul. Succesul şi l-a păstrat însă în ciuda concurenţei spălătoriilor şi curăţătoriilor de tip rapid.
Citește pe Antena3.ro
