"Nufărul" curăţa "petele" bucureştenilor

În zilele noastre, să speli hainele şi să cureţi covoarele la o unitate specializată pare un moft de vedetă. Chiar şi în cea mai micuţă garsonieră din Bucureşti poţi instala o maşină de spălat automa­tă. Puţini ştiu însă că, în anii '80, mulţi locuitori ai Ca­pitalei plăteau pentru a avea hainele curate. Albe ca... "Nufărul". Aşa se numea atunci, ca şi acum, întreprinderea la care spălai cu 100 de lei kilograme întregi de rufe. Erau vremurile când muncitorii şi pensio­narii erau clienţii fideli ai spălăto­rii­lor profesioniste.


SPĂLAI UN COSTUM CU 18 LEI
Întreprinderea "Nufărul" s-a în­fiin­ţat în 1960, prin reunirea atelierelor meşteşugăreşti şi a cooperativelor specializate în spălat şi curăţat chi­mic. În câţiva ani, unităţile sale au invadat Bucureştiul. În 1989, de pildă, potri­vit statisticilor oferite de ziarul Scînteia, 100.000 de familii beneficiau de serviciile întreprinderii.

Cu 100 de lei puteai spăla câteva kilograme de rufe. Bunăoară, să speli o cămaşă te costa 3,75 lei, iar un costum 18 lei. Muncitorii şi pensionarii erau printre clienţii obişnuiţi ai spălătoriilor profesio­nis­te. Pe cât de mare era cererea, pe atât de redusă era oferta. Câteva cartiere (Floreasca, Giurgiului, Olteniţei, Fe­ren­tari, Mărgeanului, 1 Mai) aveau prea puţine spălătorii, reproşau adeseori clienţii fideli. Îngrămădeală era şi în zona Militari, pe Bulevardul Păcii, unde funcţiona singura unitate specializată în vopsitul hainelor.

În afară de spălat, Nufărul oferea şi alte servicii. La unitatea din Calea Mo­şi­lor nr. 274, de exemplu, se refăceau căp­tuşelile hainelor, se schimbau gu­lere şi manşete de la cămăşi. La cerere, la domiciliul clientului se puteau curăţa mochete şi uşi capitonate. În 1989, în afară de particulari, spălau la Nufărul peste 70% din restaurante, hoteluri, cămine de nefamilişti, uni­tăţi militare şi institute. Peste 2.000 de salariaţi, cu un salariu mediu de 2.000 lei, roboteau zilnic la întreprin­derea bucureşteană.


TEHNOLOGIE ÎNVECHITĂ
În anii '80, să administrezi "Nu­fă­rul" era uşor câtă vreme respectai pla­nul economic. Dificultăţi apă­reau to­tuşi la procurarea materiei prime de la furnizori. "Problemele erau în apro­vi­zionare. Aveai bani, aveai re­partiţie, dar nu ţi se dădeau produsele", îşi amin­teşte Dan Geor­ge Stroescu, di­rec­tor adjunct al "Nufărului" în 1989, acum director general al ace­leiaşi în­treprinderi. "Le primeai de multe ori pe uşa din dos. Te duceai la şeful apro­vi­zio­nă­rii şi îi ziceai de ce ai nevoie. «Nu vă dau», zicea. Iar apoi: «Dar ce aţi adus? Ia să văd!». Îi arătai ţigările, bău­tura, cafeaua. «Aaaa, spunea atunci. Da. Trageţi maşina, ime­diat vă dau». Şi spunea după aia: «Dacă îmi mai aduceţi, vă mai dau şi săp­tămâna ur­mătoare. Fără repar­tiţie, fără ni­mic».

Cam aşa mergeau lu­crurile atunci. De la Comisia de Stat a Planifi­cării trebuia aprobare pentru detergentul Dero. Pentru că totul era plani­ficat la nivelul eco­no­mi­ei naţionale. Ca să primeşti însă, ori aveai vreo pilă politică să te sprijine, ori mituiai. În general, la întreprinderile mici erai pe spatele tău. Nu erai numit politic. Dacă erai capabil să te descurci, bine, dacă nu... Dar, în general, oamenii se descurcau."

Spre norocul angajaţilor de la "Nu­fărul", produsele folosite în pro­cesul teh­nologic abundau pe piaţa româ­neas­că. În anii '80, ele­men­tele chi­mi­ce folosite la cură­ţă­torie se fabricau la Vâlcea şi Giur­giu, ex­por­tându-se în mari cantităţi în RFG, Marea Britanie, SUA. Şi de­ter­genţii se realizau în Ro­mânia. În schimb, maşinile de specia­li­tate, fabricate la Precizia Bucureşti (maşini de spălat, uscătoare, stor­că­toa­re, centrifuge, calandre), nu erau performante. Iar la "Nufărul" erau obligatorii maşini speciale de călcat şi prese diverse pentru cămăşi, pantaloni şi paltoane.
ÎL ZGÂRIA APRETUL DE LA PIJAMA
În activitatea "Nufărului" existau desigur şi "pete negre", cele mai multe legate de dispariţia obiectelor aduse la spălat. "Înainte de '89, principala reclamaţie, vă spun cinstit, era în­locui­rea obiectelor, recunoaşte directorul societăţii.

Adică, tentaţia de a fura a unor muncitori cu nivel de pregătire scăzut. Venea clientul cu un cearşaf din material special şi încercau să îl înlocuiască cu altul de proastă calitate. Şi te trezeai cu reclamaţie de la client. Sau aveai o cămaşă chinezească, pe care, la fel, ţi-o în­locuia. Altă problemă a fost că Nufărul utiliza apreturi naturale, de la care se făceau gândaci. Iar subs­tanţele de omorâre a gândacilor erau foarte proaste.

" De la conducerea de partid şi de stat nu se primeau co­menzi. Doar uneori, reclamaţii. "Într-o zi m-a chemat secretarul economic al Primăriei Mu­ni­ci­piului Bucureşti să mergem la un oa­recare pensionar care stătea pe Vatra Luminoasă, îşi aminteşte Dan Geor­ge Oprescu. Reclamase că îl zgâ­rie pijamaua datorită apretului. A trebuit să mă duc. Am ajuns acolo, avea o căsuţă de patru camere. Locuia cu bă­buţa lui. El avea vreo 90 de ani, ea vreo 85, amândoi erau ieşiţi la pensie de la '44. El fusese colonel şi avea nişte pi­jamale lungi, cum era pe vremuri. Îl zgâria la picioare. A fost foarte dră­guţ. La plecare i-a reproşat şi secretarului că vatmanii nu opreau în staţii de tramvai şi că nu se putea urca."


AUTOSERVIREA, UN EŞEC
În 1989, "Nufărul" a introdus în România şi sistemul spălătoriilor şi curăţătoriilor cu autoservire, de mult practicat în vestul Europei. În Bu­­cu­reşti s-au înfiinţat douăzeci de unităţi, printre care pe Bd. Banu Manta, Calea Moşilor, Calea Rahovei, Şos. Mihai Bra­vu, Str. Turda, Calea 13 Septembrie. Se foloseau maşini de spălat casnice "Cugir" şi calandre şi centrifuge de la "Precizia".

Utilizate zi şi noapte, ma­şinile au cedat după o lună, fiind în­locui­te cu altele după o notă înaintată Comitetului de Stat al Planificării. În timp s-au adăugat şi alte cheltuieli, căci s-au angajat paznici de noapte. Astfel încât ini­ţiativa "occidentală" s-a dovedit în scurt timp prea costisitoare. Cum s-ar spune, socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de-a acasă.

Deşi nu au "prins" la români, unităţile cu au­toservire au continuat să funcţ­io­neze până în 1990. După revoluţie, brandul "Nu­fă­rul" a supravieţuit. A traversat, nu fă­ră emoţii, tranziţia la economia de piaţă. După ce a fost ameninţată cu falimentul (1992), societatea a ră­mas cu un personal de 900 de an­ga­jaţi. Conform re­gulilor pieţei li­bere, a pierdut şi monopolul. Succe­sul şi l-a păstrat însă în ciuda con­curenţei spălăto­riilor şi cură­ţă­to­riilor de tip rapid.