O scrisoare pentru viitor

Nu-mi amintesc dacă la Europa Li­beră s-a difuzat ori nu textul integral al scrisorii în apărarea lui Mircea Di­nescu. Înclin să cred că mai degrabă nu. Sau, dacă da, accentul a fost pus în al­tă parte. Mult mai tari, în sens jurna­lis­tic, mult mai importante, în sens politic, erau contextul şi subtextul.

Contextul - în tăcuta Românie a începutului de an 1989, câţiva scriitori se asociau public în sprijinul unui coleg dat afară din redacţia revistei unde lucra. Subtextul - acel coleg fu­sese sanc­ţi­o­nat din motive politice, el cri­ticase regimul şi pe şeful acestuia, iar a-l sprijini căpăta sensul unei solidarizări simbolice. De altfel, conce­di­e­rea fusese precedată de excluderea din partid, pedeapsa administrativă era urmarea unei sancţiuni politice.

Cu textul scrisorii a venit la mine, propunându-mi să o semnez, Octavian Paler. Trebuie să fi fost în a doua jumătate a lunii martie. Am citit-o şi am refuzat. Din trei motive.

Primul: era adresată preşedintelui Uniunii Scriitorilor, acesta notificase darea afară a lui Mircea Dinescu de la România literară. Preşedintele Uniunii fusese însă un simplu executant, ordinul venise "de sus", iar a-l lua pe el drept ţintă însemna să-l prefacem într-un acar Păun. Cum nu se ştia cine anume decisese concedierea, mai potrivit ar fi fost, i-am spus lui Octavian Paler, ca scrisoarea să-i fie adresată chiar lui Mircea Dinescu şi să conţină un mesaj expli­cit de solidarizare cu el.

Al doilea: în textul scrisorii nu se spunea nimic despre motivul concedierii, iar exclu­derea din partid nu era menţionată. Scrisoarea deplângea lăsarea pe drumuri a unui tată de familie cu doi copii mici. Era un gest drăguţ, însă n-avea nici o relevanţă în situaţia dată. Mircea Dinescu fusese dat afară din partid şi de la România literară pentru că îl vizase direct şi explicit pe Nicolae Ceauşescu, iar dacă nu se evoca asta, proiectata scrisoare nu rămânea decât o timidă petiţie sindicală.

Al treilea: în ciuda  acestor precauţii şi cu toate că în sine inofensivă, scrisoarea  avea să fie urmată de represalii, eram însă convins că vor fi dure. Sunt panicaţi şi isterici, am spus, sunt în stare de orice, vor reacţiona brutal. E posibil să ni se interzică dreptul de a publica, poate şi mai mult decât atât. Nu e preferabil atunci, dacă tot ne decidem pentru confruntare şi suntem pregătiţi să ne asumăm riscurile, inclusiv pe cel de a dispare din circuitul public, să ne solidarizăm cu Dinescu, să ne solidarizăm politic?! În acest caz, i-am spus lui Octavian Paler, în acest caz semnez. Reluam, de fapt, un punct de vedere şi argumente pe care Octavian Paler le cunoştea şi le mai auzise.

Cu vreo cinci-şase luni înainte, în toamna lui 1988, ne întâlnisem, eram cu toţii, cred, vreo 15, acasă la Mircea Dinescu şi discutasem ore în şir despre un eventual memoriu de protest împotriva situaţiei din ţară. Câţiva erau pentru un text eminamente cultural, altii ar fi vrut un text predominant politic. Octavian Paler fusese printre cei dintâi, eu fu­sesem "maxima­list", Mircea Dinescu, iniţiatorul întâlnirii, propusese "o flegmă". Discuţia aceea nu a avut nici o continuare, fusese înregistrată de Securitate, de-a doua zi unii dintre participanţi au fost puşi sub urmărire ostentativă şi forţaţi să abando­neze. Transcrierea făcută de Securitate a fost pu­bli­cată de câteva ori după 1990, niciodată însă integral.

Rămasă în forma iniţială, scrisoarea propusă de Paler a fost semnată de şase scriitori - Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Dan Hăulică, Andrei Pleşu. Cu Octavian Paler însuşi, şapte. Toţi din Bucureşti. Ulterior li s-a alăturat, de la Iaşi, Al. Călinescu.

După ce scrisoarea a fost anunţată la "Europa Liberă", la începutul lui aprilie, celor şapte li s-a interzis dreptul de semnătură. Foarte repede însă, după o zi sau două, lui Geo Bogza i-a fost suspendată interdicţia, el şi-a ţinut mai departe rubrica din "România literară". Deşi interzişi, Hăulică şi Doinaş şi-au păstrat funcţiile (cei doi conduceau revista "Secolul 20"). Celui dintâi i s-a dat chiar voie să călătorească în străinătate, era preşedintele unei organizaţii inter­naţionale a criticilor de artă. Şora, Paleologu şi Paler erau pensionari. Pleşu a fost "transferat" la Tescani. Până la viitor mai era puţin, dar cine să fi ştiut?!
Mircea Iorgulescu