"Omul nou" pe şapte cărări

"Şi-altă dată, şi-altă dată, O s-o facem şi mai lată!" Este promisiunea clasică prin care cheflii de ieri şi de astăzi se angajează peltic să tragă cu spor la măsea ori de câte ori vor avea ocazia. Totuşi, cât de "lată"?

Către sfârşitul anilor '80 apăruseră Decretele 401 şi 402. Primul stabilea măsuri speciale de pază contra incendiilor. Cel de-al doilea, Decretul 402, penaliza consumul de alcool la locul de muncă şi era o recunoaştere, ce-i drept firavă, a faptului că problema exista cu adevărat. Atât de firavă, încât cei vizaţi au adoptat varianta "revizuită": "Decretul 402: beau şi şefii, bem şi noi".

Era alcoolismul o problemă atunci? Propaganda oficială ne spunea cu jumătate de gură că nu. Medicii spun însă că da. Da, dar nu era o problemă cu mult mai gravă decât este acum, în zilele noastre. Prof. dr Radu Mihăilescu este astăzi directorul medical al Spitalului "Al. Obregia". În urmă cu două decenii era cercetător la Institutul de Neurologie şi Psihiatrie, structură direct subordonată Academiei de Ştiinţe Medicale. Funcţie în care, printre multe altele, a avut ocazia de a se ocupa, ani la rând, de pacienţi care aveau probleme grave cu alcoolul.   


ÎNTRE UZ ŞI ABUZ
Profesorul Mihăilescu ne-a relatat că în zilele noastre termenul "alcoolism" a cam dispărut din lite­ratura de specialitate. Astăzi se vorbeşte despre "dependenţa de alcool" şi de "consumul hazardat de alcool". Ceea ce mai demult era numit alcoolism, face parte din prima categorie. Iar când se vorbeşte despre "dependenţă" se iau în discuţie două etape distincte: dependenţa psihică şi dependenţa fizică.

Dependenţa psihică faţă de alcool este similară celei pe care o trăiesc toţi cei care utilizează constant substanţe psihoactive de la anumite tipuri de medicamente la tutun, ori droguri. Dependenţa fizică, care are nevoie de câţiva ani pentru a se instala, este cea care dă alcoolismul propriu-zis, aducând după sine o paletă largă de afecţiuni medicale. Teoretic, toată lumea bea alcool, unii doar la ocazii speciale. Dar atunci când omul începe să bea zilnic are şanse foarte mari să devină depen­dent psihic şi, mai târziu, fizic de acest obicei.
ROMÂNII ÎNCURCĂ SOCOTEALA
Statisticile privitoare la consumatorii de alcool pornesc, de obicei, de la nişte calcule bazate pe informaţii concrete. În lume, se porneşte de la datele comerciale privitoare la vânzările de băuturi alcoolice. La noi însă metoda nu funcţionează: mulţi români îşi prepară în casă băutura pe care mai apoi o şi consumă, singuri sau cu rudele şi prietenii. Iar această producţie proprie acoperă cam 50% dintr-un consum care nu mai poate fi estimat corect.

Un alt indicator al amplorii alcoolismului este analiza mortalităţii datorate cirozei hepatice. Dar la noi nici această metodă nu dă roade. Şi asta din cauza existenţei unui mare număr de bolnavi de hepatită tip B, boală gravă, care adeseori nu are nici o legătură cu beţia. Statisticile oficiale din 1989 estimau că alcoolismul de diverse grade lovise deja cam 4% din populaţia ţării noastre. Corecţiile datorate celor două erori de calcul menţionate mai sus duc însă la un alt procent, care pare a fi mai apropiat de realitate: aproximativ 6%.


ŞPRIŢARI SAU "DROJDIERI"?
Viaţa eroilor lui Caragiale, ro­mânii de la sfârşit de secol al XIX-lea, se în­vâr­tea, de obicei, în jurul berăriei. Ceva mai târziu, în perioada interbeli­că, se considera că românii sunt "şpri­ţari", adică mai ales băutori de vin.

Excepţie făceau ardelenii, pe care pălinca îi tri­mitea în tabăra băutorilor de "tării". Raportul s-a schimbat însă dramatic după al doilea război mondial, când o dată cu votca rusească pe meleagurile noastre a pătruns şi plăcerea pentru băuturile tari, dar ieftine. "Rachiul de vin" şi mai ales cel "de droj­­­die" le-au adus chefliilor noştri renumele de "dro­j­­­dieri". Prof. dr Mihăilescu ne-a relatat că, la fel ca peste tot, femeile începuseră să bea şi pe la noi. Dar pe atunci raportul între ele şi bărbaţii care trăgeau la măsea era cam de una la şase. Conform unor date neoficiale, s-ar părea că acum, după două decenii, cele două sexe au ajuns la paritate în ceea ce priveşte consumul de alcool.    
"BOTANIŞTII"
Pe la mijlocul anului 1989, autorităţile au scu­rtat drastic programul tuturor restaurantelor, de la cele de lux până la bombele de cartier. Dar asta nu era o piedică de neocolit. Cei mai fideli erau "consumatorii", care se adunau în faţa bodegilor cu aproximativ un sfert de ceas înainte de ora deschiderii. Cunoscătorii îi etichetau clar: "Uite, îi vezi pe ăştia? Sunt Hepaticii. Majoritatea lor au ciroză, iar dimineaţa îi doare ficatul. Motiv pentru care vin aici, ca să-l amorţească rapid cu o tărie". Însă ei nu erau singurii. De frica Miliţiei, care putea oricând să-i agaţe, beţivii de cartier se fereau să bea aşa... în văzul lumii. Se adunau prin parcuri şi "drojdeau" la adăpostul tufelor ceva mai răsărite. Motiv pentru care îşi spuneau, nu fără o anumită mândrie, "botanişti".

Extins după 1990, când a început să-i definească pe necăjiţii obligaţi să trăiască pe străzi, termenul de "boschetar" exista încă din anii 1988-'89. Dar pe atunci se referea la cei care, pentru a se feri de vigilenţa "organului", se ascundeau prin boscheţi ca să bea nestingheriţi. În felul lor, aceştia erau un soi de "rudă săracă" a "botaniştilor". Ambele ca­tegorii erau însă doar "vârful aisbergului". Căci de băut bea cam toată lumea. Beau muncitorii în fabrici şi ţăranii de pe ogoare. Beau militarii cantonaţi în regimentele "din teritoriu". Dar şi artiştii. Beau cu spor marinarii, care trăiau în lumea lor aproape ermetică, unde rezistenţa la alcool era un fel de anexă la contractul de muncă.

Nu exista diferenţă "de clasă", pentru că la fel de vârtos "consumau" şi personajele considerate a face parte, din "lumea bună", inclusiv şefii de la partid. Fiecare după cum îl ţinea buzunarul. Ce se consuma? Absolut orice. În '89 băutura de bună calitate dispăruse deja din comerţul de stat. Iar fiecare "drojdea" cam ce apuca.

La plecarea în voiaj, ma­gaziile de alimente ale vapoarelor erau pline cu tone de gemuri, dulceţuri şi compoturi. Care, teoretic, ar fi trebuit să fie suplimentele alimentare care urmau să-i  ferească pe marinari de scorbut ori alte boli specifice. Aiurea! Fiecare navă avea ascuns adânc în măruntaiele sălii motoarelor câte un alambic. Care în săptămânile lungi de călătorie preschimbau gemurile şi compoturile în "Cocârţ". Era un lichid foarte apropiat de tăria alcoolului rafinat, care nu se consuma decât "îndoit" cu apă colorată cu zahăr ars.

Aici, pe uscat, băutura începuse să fie preparată cam din orice materie orga­nică. Atunci au apărut legendele despre "ţuica din pufoaică" ori "vinul din rumeguş". Iar în vremuri de "restrişte" se consumau chiar şi medicamente care conţineau acool, de la spirtul verde până la "Carmol" sau "Diana". Astea erau băute cu spor, după ce erau filtrate prin pâine, şi aveau gustul abia schimbat cu un pic de zahăr şi, eventual, o felie de lămâie. Consumatorii unor asemenea otrăvuri erau însă cei mai "exotici" dintre dro­j­dieri. Care nu erau întrecuţi decât de cei care, ajunşi prin spitale, uneori chiar la dezalcoolizare, tăiau efectul medicamentelor pe care trebuia să le ia în timpul curei dând pe gât parfum, after shave ori o combinaţie ciudată, bazată pe pastă de dinţi. Astea erau însă cazurile extreme.

Oamenii obişnuiţi, care nu-şi doreau doar să se ameţească cât mai rapid, foloseau "Moarte gâtului", adică bere cu rom. În schimb, doamnele rafinate prefe­rau "Zefir"-ul, obţinut din şampanie amestecată cu un coniac, dacă se poate de cât mai bună calitate. Fără să ştie, ambele categorii aplicau un principiu bine cunoscut de medici: alcoolul se absoarbe mai uşor şi mai repede când este consumat împreună cu o băutură acidulată.


LA DEZALCOOLIZARE
O parte dintre cei loviţi de efectele "colaterale" ale beţiei apelau la ajutorul clinicilor de dezalcoolizare. Prof. dr Mihăilescu ne-a relatat că de obicei veneau obligaţi, aduşi de familie, colegi sau prieteni. "Veneau cazuri extreme, decompensate, manifestate prin crize grave. La început erau rehidrataţi şi li se asigura sus­ţi­nerea funcţiilor hepatice. Apoi, timp de două săp­tă­mâni, era atacată dependenţa fizică cu medicamente din familia benzodiazepinelor.

Cea de a doua fază era cea care urmărea să anuleze dependenţa psihică. Din păcate, aceasta nu mai putea fi ţinută sub control, mai ales după ce pacientul se întorcea acasă, în mediul care îl făcuse dependent de alcool. Era faza cea mai grea şi rareori se înregistrau vindecări spectaculoase şi defi­nitive. Domnule profesor, ajungeau şi ştabii cei mari pe la dezalcoolizare? "Da, au fost cazuri. Dar totul era ţinut departe de opinia publică. Ajunşi într-o asemenea situaţie, erau trataţi «în circuit închis», la Spitalul Elias. Că doar de, n-ar fi fost «politically corect» să fie amestecaţi printre drojdierii de rând."