Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cine răsfoieşte, azi, ziarele româneşti din luna noiembrie 1989 - luna celui de-al XIV-lea Congres al PCR - este pus în situaţia de a constata un fapt semnificativ: toate, dar absolut toate materialele propagandistice consacrate dezbaterii "tezelor şi ideilor directoare ale documentelor programatice pentru Marele Forum al Comuniştilor Români" se realizează numai (şi numai!) la nivelul afirmaţiei.
Asta înseamnă că fiecare dintre aceste aşa-numite "idei-forţă ale devenirii noastre comuniste" nu era analizată prin raportare la alte soluţii/idei, cu atât mai puţin prin comparaţie cu soluţiile preconizate de alte "partide frăţeşti" în situaţii similare sau la probleme asemănătoare înregistrate "pe parcursul diverselor etape ale procesului de transformare revoluţionară a societăţii". (Folosesc, evident, termeni din limbajul ideologic al timpului!)
Era de ajuns să se menţioneze că respectiva teză sau ipoteză este emanaţia gândirii filosofice şi social-politice a "Tovarăşului", pentru ca valoarea sa absolută să fie atestată. Definitiv şi irevocabil! La mijloc nu era vorba doar despre o (re)confirmare a zicalei "comparaison n'est pas raison", ci despre ceva mai complicat! Şi, totodată, despre ceva care contrasta dureros cu perioada în care originalitatea şi adevărul unor anumite teze şi idei susţinute în documentele de partid erau argumentate tocmai prin raportare la alte teze şi idei, de regulă cu cele din arsenalul CAER-ului ideologic al partidelor comuniste şi muncitoreşti.
Unde prima - nu-i aşa? - "uriaşa experienţă istorică a PCUS". Fiindcă, într-adevăr, de prin 1965 şi până (cel mult) la Congresul al XI-lea al partidului, a fost o perioadă în care dezbaterile şi confruntările de idei aveau un rol bine stabilit. Astfel, originalitatea unor elaborări conceptuale era argumentată şi demonstrată, fireşte, în limitele ideologiei oficiale. De altfel, la începuturile "destinderii", adică ale "deschiderii" politico-ideologice, unul dintre cele mai folosite epitete atunci când era vorba despre "buchiseala" pe textele clasicilor marxism-leninismului, era cel de "dogmatism". Aceasta însemna cantonarea în citate şi în propoziţii socotite "sacre şi inviolabile", definitive şi irevocabile.
Prin contrast, se făcea apel deschis la o teză, multă vreme socotită, ea însăşi, a fi de-a dreptul incendiară, emisă de filosoful Georg Lukacs, într-o carte, ea însăşi, îndelung controversată şi pe care autorul a fost constrâns să o abjure pe altarul dogmatismului. Cartea se numeşte "Istorie şi conştiinţă de clasă", iar textul avea titlul "Ce este marxismul ortodox?"
În rezumat, Lukacs imagina următoarea situaţie: poţi să nu fii de acord cu tezele emise de "clasicii marxismului" atâta vreme cât aceste teze se dovedesc a fi depăşite de datele cele mai noi ale cunoaşterii şi, totuşi, să rămâi "fidel învăţăturii marxiste". Temeiul acestei afirmaţii paradoxale - dacă nu chiar de-a dreptul scandaloase pentru "dogmaticii" de diverse generaţii - era anunţat de autor în termeni simpli şi direcţi: "Singura ortodoxie în marxism este ortodoxia faţă de metodă". De dialectică.
După câte îmi amintesc, despre această teză mi-a vorbit pentru prima oară esteticianul N. Tertulian, el însuşi trecut, la vremea tinereţii, prin experienţa dogmatismului, dar care avusese puterea să depăşească tarele "gândirii unice". Şi, trebuie să recunosc, o anumită bucată de vreme am folosit-o cu succes în diverse dezbateri şi confruntări. Cu timpul însă, teza respectivă a început să fie evitată, fără ca, întotdeauna, să ni se ofere şi argumente pentru asta.
Revenind însă la planul strict al ideologiei de partid şi de stat, trebuie să spun că "închiderea în sine" pe care o vădeau documentele de partid şi de stat ale anului 1989 avea o singură explicaţie. Şi anume, teama, mărturisită sau nu, că o asemenea raportare la marile dezbateri de idei ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, inclusiv sau mai ales din sectoarele "neortodoxe" ale ideologiei marxiste, nu ar fi dat câştig de cauză multor teze "originale şi vizionare" susţinute de Nicolae Ceauşescu.
În treacăt fie spus, printre ultimele dovezi ale "deschiderii" pe care le-a girat (sau le-a tolerat?) Nicolae Ceauşescu a fost cea referitoare la "euro-comunism". Pentru mai tinerii cititori, precizez că este vorba despre un concept lansat, iniţial, de Enrico Berlinguer, la acea vreme şeful Partidului Comunist Italian, unul dintre cele mai nonconformiste detaşamente politice ale mişcării comuniste. Dar termenul respectiv făcuse carieră o dată cu cartea "Euro-comunismul şi statul", scrisă de Santiago Carillo, secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, el însuşi socotit drept "un copil teribil" al mişcării comuniste şi muncitoreşti.
În esenţă, viziunea euro-comunistă era apropiată de susţinerile lui Nicolae Ceauşescu despre "dreptul fiecărui partid comunist de a-şi stabili, de sine stătător, soarta, fără nici un amestec din afară". Iar încă de la făurirea sa, în anul 1921, pentru PCR, pericolul "amestecului din afară" nu venea decât de la Fratele Mai Mare de la Răsărit!
Numai că acum, în 1989, tocmai acolo, la vecinul de la Răsărit, se produceau radicale şi profunde mutaţii al căror sens nu putea scăpa nimănui. Inclusiv sau mai ales lui Nicolae Ceauşescu! Este limpede "de ce" şi "pentru ce" documentele Congresului al XIV-lea nu puteau, sub nici o formă, să fie dezbătute prin raportare la alte viziuni alternative. Ele erau valide numai în sine şi pentru sine!
O asemenea situaţie nu putea decât să mă trimită la celebra butadă a marelui fizician şi filosof Werner Heissenberg, butadă care glăsuia cam aşa: "Oricare om are, la tinereţe, un orizont spiritual mai larg sau mai limitat. Cu timpul, omul urcă în ierarhia socială, iar orizontul i se îngustează până când acest orizont devine punctiform. Atunci individul bate cu pumnul în masă şi exclamă: Domnilor, acesta este punctul meu de vedere!".
Aşadar, în anul 1989, la cel de-al XIV-lea Congres, Nicolae Ceauşescu nu mai avea un orizont. Avea (numai) puncte de vedere!
Citește pe Antena3.ro
