Portret de maestru

În al patrulea volum de memorii ("Angoasa putrefacţiei", Editura Curtea Veche, Bucureşti 2006, 360 pagini), Dumitru Popescu  a caracterizat-o astfel pe Elena Ceauşescu:

"Întrebarea inevitabilă este următoarea: cum a reuşit această femeie sexagenară, cu o educaţie precară, cu un fizic mediocru (fără invalidităţi sau defecte vizibile, dar şi fără sex-appeal), pe plan cultural ignară, cu un intelect neşlefuit, să-l influenţeze şi să-l manipuleze până la subjugare pe bărbatul atât de impulsiv, ambiţios, dârz, plin de el până la refuz, care era N. Ceauşescu?

Încerc să-mi recapitulez în minte datele personalităţii ei fizice şi spirituale din perioada respectivă. În exterior expunea o anumită acurateţe: purta ansambluri de croială franţuzească (Christian Dior) din texturi plastice, în culori pastel, fustele având întotdeauna lungimea «trei sferturi» şi fiind în majoritatea cazurilor plisate; se parfuma discret, nu-şi punea pe faţă decât o vagă peliculă de pudră, păstra aceeaşi patină blondă a părului şi se pieptăna simplu.

Mergea fără eleganţă, puţin crăcănat, smucindu-şi piciorul în şold, atrăgând involuntar atenţia asupra feselor mai late decât normal şi plate, ca şi asupra gambelor îngroşate, fără curbura gleznei. Faţa nu prezenta riduri vizibile, dar uscăciunea pielii, unele creţuri mici, porii deschişi, laxităţile de pe maxilare şi de la gât nu lăsau nici o îndoială asupra vârstei.

Avea o gură rigidă, cu buze nefeminine, lemnoase, nasul masculin, ochii verzi tulburi, fără transparenţă şi strălucire. Nici vocea nu conţinea ceva armonios, cât de cât seducător, rar răsunând altfel decât aspru, fără încărcătură sentimentală (doar când citea la microfon găsea un ton de contraaltă, potolit, mai cald). Râsul nu făcuse obiectul autocontrolului, de aceea răsuna când vulgar, când fals. Uneori vorbea răstit, iritat sau poruncitor, dar când se supraveghea reuşea să pronunţe frazele cu accente interiorizate şi, ca la microfon, cu o căldură împrumutată.

N-am surprins la ea gesturi de graţie feminină, nici instinctive, nici simulate, doar degetele încerca să şi le mişte, când trebuia să apuce câte ceva, într-un mod mai distins. Mânca puţin, dar urât, fără discreţie, şi apuca paharul cu toată palma, parcă îl smulgea de la cineva.

Pe chipul ei nu apărea jocul de expresii speci­fic femeilor cochete sau care au reuşit să-şi conserve un rest tineresc, feciorelnic. Se vedea că nu-şi pierduse vremea cu întreţinerea feminităţii sugestive, cu ceea ce se numeşte inefabilul sexului frumos.

Ce rezultă din aceste elementare linii de portret? Uscăciune, răceală, concentrarea atenţiei în afara esteticii propriului eu, dezinteres pentru impresia lăsată privitorului. Probabil o absorbeau calculele aşa-zis politice, raţionamentele manipulatorii, ţintele puterii imediate şi de perspectivă. Nu părea interesată să «cucerească» prin calităţi intrinseci, exteriorizabile, mizând în exclusi­vitate pe atuurile poziţiei sociale. Era atât de sigură de efectul autorităţii, încât orice alte mijloace de atracţie îi păreau superflue, poate şi umilitoare.

Nu ştiu cum o fi fost în tinereţe; la vârsta de mijloc păruse mai flexibilă, atentă şi veselă, dar acum, în ipostaza schiţată, ce înrârurire mai putea exercita, ca femeie, asupra lui N.C.? (...)

Când şi-a ridicat în rang soţia, la începutul deceniului al optulea, în lumea comunistă ajunsese la modă promovarea politică a femeilor liderilor naţionali. Să ne amintim de poziţia ocupată în China de consoarta lui Mao Tze Dun sau de faima tovarăşei de viaţă a lui Iosif Broz Tito. Altfel, sunt convins că Elena Ceauşescu n-ar fi depăşit condiţia mediocră a apartenenţei la Comitetul Central, unde s-ar fi pierdut în masa eşalonului trei.

N.C. era prea ortodox în practicarea codului etic revoluţionar ca să îşi permită mai mult. Personal, s-a abţinut toată viaţa de la excese, nu prin natura sa, ci din principialitate: de aceea bea puţin, mânca foarte cumpătat, nu se lăsa ispitit de fuste, se îmbrăca sobru, încerca să impună copiilor o conduită cât de cât riguroasă (că n-a reuşit întotdeauna este altceva). Fără acele precedente impunătoare, la care m-am referit, nici E.C. n-ar fi îndrăznit să ceară mai mult, mulţumindu-se probabil cu oarecare notorietate ştiinţifică (multe rele ar fi rămas astfel închise în Cutia Pandorei). Dar şi după ce a lansat-o, N.C. şi-a ţinut nevasta, aproape un deceniu, sub control. Îi permitea să trăncănească în cercuri intime, unde nu se punea mare preţ pe opinia ei, lăsând să-i treacă «perlele» pe la ureche. Marea politică rămânea departe de influenţa Elenei, deciziile majore le lua spontan, în absenţa ei, în anturajul consacrat, n-o consulta în prealabil şi nici nu revenea asupra hotărârilor. Ea părea pe atunci resemnată în postura unei «eminenţe cenuşii» pur decorative, fără atribute exprese de putere, respectată mai mult de la distanţă, în baza consideraţiei datorate «casei», ca o alteţă care nu va accede niciodată la sceptru şi coroană. (...)

Când au început să-i sece izvoarele, să vadă cum i se împuţinează minereul uman radioactiv, s-a uitat în jur după un toiag. Atunci E.C. s-a oferit să preia povara suplimentară. Nu ştiu cât de bucuros, de împăcat cu sine a fost el, dar a trebuit să accepte oferta. Aşa cum era, nucleul ei de rezistenţă îi apărea necesar, chiar indispensabil. Încetul cu încetul, în disperare de cauză, s-o fi convins şi că E.C. nu e atât de nedotată şi neexperimentată cum crezuse, găsind la ea dacă nu inteligenţă, logică impecabilă, profunzime şi origina­litate în gândire, măcar instinct de conservare acut, viclenie, intuiţia jocului perfid, propriu femeii, prefăcătorie şi combativitate. Nu era, fireşte, nici pe departe ceea ce pierduse, dar acest aliaj putea ţine cât de cât locul golurilor proprii, irecuperabile, devenea o cârjă, un tonic, un substitut de forţă în exercitarea puterii – pe care n-o mai putea onora cu darurile-i na­turale sărăcite".