Radiografii culinare: Caiete pe ouă

În primăvara lui '89, nu se prea găseau rechizite şcolare. Caietele de matematică erau rarităţi. Mici, mari sau tip studenţesc, erai nevoit să cumperi imediat ce le găseai, pentru că dispăreau urgent. Într-o zi, am fost nevoită să merg într-o delegaţie, la Fabrica de bere Bragadiru, pentru că întârziaseră cu o lună plata unei facturi. Cu adresa către condu­cerea fabricii m-am prezentat la Bragadiru.

După ce am obţinut dispoziţia de încasare a banilor, fericită că rezolvasem problema, aşteptam autobuzul care făcea legătura cu Bucureştiul. În staţie se afla un chioşc, sau un magazinaş, care avea o mică vitrină plină cu o mulţime de produse. Erau etalate ibrice, gumari, pijamale băr­bă­teşti, "capoade din barchet", săpun, jucării, conserve, ligheane din plastic, găleţi din metal, pensule, creioane colorate etc. Într-un colţ zăresc şi mult căutatele caiete de matematică! Fericită, intru în magazinaş, îmi fac socoteala la bani, pentru că eram hotărâtă să dau tot ce aveam la mine, şi cer plină de nerăbdare zece caiete mici şi cinci mari.

Doamna vânzătoare, foarte serviabilă, se apleacă, scoate zece caiete mici şi cinci mari, le pune pe tejghea şi-mi zice cu o voce plată: "zece ouă, le puneţi acolo în cofraj" şi-mi indică undeva în dreapta. În acelaşi timp, în magazinaş a intrat un miliţian care a salutat-o foarte familiar şi s-a instalat comod pe un vraf de baloturi de diftină. Femeia aştepta, eu aşteptam, dar nu pricepeam. Ea mai zise odată: "Zece ouă şi-mi daţi numai diferenţa. Aşa se dă marfa la noi", îmi explică. "Păi cum vine asta? Mie îmi cereţi ouă? Poate dumnealui?", îi zic eu cu gând că e din localitate. La care miliţianul zise: "E, io nu, că ale mele nu e de vânzare!” şi în­cepu să râdă. Râse şi vânzătoarea, am râs şi eu şi... am încercat să o corup. Aş!

Femeia mi-a arătat, după o perdea, două vrafuri de cofraje pline cu ouă, pe care trebuia să le predea în seara aceea, o dată cu banii pe marfa vândută. "Dacă nu iau ouă, nu-mi dă nici marfă! Aşa e la noi, la ţară! Ne obligă să cerem ouă de la lume! Dai oul, bine; nu, asta e! Totul e legat de ouă!", îmi zise ea plină de obidă. Între timp, miliţianul potrivea mai bine baloturile, gest care m-a făcut să înţeleg legătura dintre el şi vânzătoare.

Am ridicat din umeri neputincioasă, explicându-i că nu găseam ouă nici la Bucureşti, dar să am, în plus, pentru un aşa troc şi, sa­lutând-o, am ieşit. A ieşit şi mi­li­ţianul, care a plecat agale către sat.
Auzisem eu câte ceva despre faptul că-i obligau pe ţărani să dea ouă pentru te miri ce, dar nu-mi venea să cred că mi se întâmplă tocmai mie! Nu-mi venea să cred! Unde mai pui că nu mai văzusem cam de multişor un ou şi visam la o omletă.

Mai apoi, mi-am adus aminte de bancul în care ţăranul, necăjit de obligaţia tâmpită, nu-i vindea morcovi unui orăşan: "De ce nu-mi dai morcovii?", întrebă orăşanul. "Pentru că e legaţi!”, răs­punde ţăranul. "De ce e legaţi?", întrebă iar orăşanul persiflându-l. "De ouă!", răspunse ţăranul.

Omletă cu mazăre
Ingrediente: (pentru o persoană) 2 ouă, 2 linguri de mazăre fină, fiartă, 3 fire de ceapă verde, sare şi piper, mărar.
Preparare: Se încinge puţin ulei într-o tigaie. Se toacă ceapa şi se pune în ulei împreună cu mazărea. Se amestecă mereu timp de cinci minute, apoi se adaugă ouăle bătute, sare şi piper. Se lasă la foc mic, cu capac, până se încheagă bine, apoi se scoate pe farfurie, se presară mărar sau, după dorinţă, caşcaval ras înainte de a presăra mărar. Se serveşte cu salată.