x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Radiografii culinare: "Ion Quijote" şi reţeta de caşcaval

Radiografii culinare: "Ion Quijote" şi reţeta de caşcaval

de Veronica Bectas    |    12 Mar 2009   •   00:00

În urmă cu... ani, plecam de la slujbă împreună cu alţi colegi care locuiau în acelaşi cartier, ba chiar în acelaşi bloc. Ne ţineam locuri în tramvai şi autobuz, ne ajutam la cărat plasele cu produsele achizi­ţionate în diverse ocazii şi din te miri unde.



Aşa se face că într-o zi, în iarnă, am reuşit să obţin opt pui, cu banii la leafă, de la un "mandatar". Cocoşată de greutate, dar victorioasă, am ieşit pe poarta întreprinderii şi în scurt timp am fost ajunsă din urmă de un coleg de la Organizarea Muncii, care locuia în cartier cu mine. Drum comun, el bărbat cu mâinile în buzunare, eu femeie cu două plase pline, l-a mâncat cavalerismul şi s-a oferit să mă ajute la cărat, cel puţin până la staţia de tramvai, care nu era prea aproape. Pe drum, suficientă zăpadă ca să ne facă să ne înghesuim şi să mergem unul în spatele celuilalt. Întrucât conţinutul plaselor era deosebit de important pentru mine, i-am făcut loc lui Ion, colegul, ca să meargă în faţa mea, ţinându-l sub observaţie. Mai o bârfă, mai o înjurătură la adresa "cuiva", mai un banc, apoi mi-a destăinuit el cum s-a porcăit cu unul dintre colegi, că a avut o zi nasoală de tot şi, uite aşa, am ajuns la intersecţia Străzilor 13 Septembrie şi Panduri. Aici trebuia să traversăm şi să ne înfigem în zăpada de pe refugiu ca să aşteptăm tramvaiul.

Ion face un pas, ca să intre pe carosabil, şi calcă drept la rigolă, de unde se înfige rapid şi dispare până la brâu într-un canal mascat de zăpadă. Reacţia mea a fost pe măsura situaţiei: am înşfăcat fulgerător plasele şi abia apoi m-am aplecat să-l scot din canal pe Ion. Au intervenit încă doi colegi care ne-au ajuns din urmă şi l-am scos pe cavaler din canal. Era plin de zăpadă, ud până la genunchi şi speriat de moarte. Bietul Ion, după spaima aia, a fost nevoit să suporte şi ironiile colegilor, care-i spuneau că dacă nu-mi înşfăcam plasele s-ar fi dus pe Dâmboviţă cu greutăţile alea de gât. L-am scuturat cât am putut de zăpadă, l-am întrebat dacă-l doare pe undeva, dacă e întreg, mă rog, tot ce trebuia ca să fiu sigură că nu e nevoie să-l ducem la spital. Colegii s-au pus pe făcut haz şi l-au poreclit "Ion Quijote", pentru că a dat de necaz încercând să se lupte cu plasele mele etc... Bietul de el ne-a spus că e bine şi, în atmosferă veselă, ne-am pus pe aşteptat.

Într-un târziu a sosit tramvaiul. În staţie se adunaseră destui colegi de muncă şi de drum. Tramvaiul era aproape gol şi ne-am bulucit să ocupăm locuri. Din cauza plaselor cu ghinion, mi s-a oferit un loc şi, fără nici un gând rău, l-am oferit lui "Ion Quijote", al meu coleg, care nu mai scotea de ceva timp nici un cuvânt. N-am observat că în spatele lui se afla o colegă, o ingineră de la Tehnic, mare cât un baschetbalist şi "spaima traseelor lungi", în sensul că tot drumul te înnebunea cu trăncăneala. Găsea, biata de ea, tot felul de subiecte, cu teme medicale sau gastronomice şi ţinea morţiş ca toată lumea să afle ce ştia. Erau interesante unele subiecte, dar în momentul în care începea să-ţi povestească ce şi cum, trebuia să-ţi pui nişte vată în urechi pentru că te asurzea.

Dar se părea că ziua cu ghinion a lui Ion încă nu se terminase. Doamna Marcela, cu urechea pe fază, a aflat din ironiile colegilor întâm­plarea cu plasele mele şi de căzătura în canal. A început mitralierea lui Ion cu sfaturi de cum şi în ce fel să se doftoricească, să nu răcească, să nu i se umfle vreo gleznă sau să nu-l doară coatele pe care se sprijinise să nu intre prea adânc în canal. Ion nu scotea o vorbă şi se uita pe stradă, prin găurica pe care o făcuse în stra­tul de gheaţă depusă pe geam. Mar­cela, după ce turuise fără să obţină nici un răspuns de la Ion, a tras concluzia că acesta era şocat, că i-a scăzut glicemia şi că ar trebui să se hră­nească bine după ce ajunge acasă. E, aici teritoriul era foarte vast şi ea s-a lansat în mulţimi de prescrieri de reţete culinare. Cea mai interesantă a fost cea în care îl învăţa cum să prepare caşcaval. Ion arăta că moţăie. Ceilalţi colegi se îndepărtaseră cât mai mult. Marcela, nimic! Nu s-a dat bătută şi a început: "Domnu’ Ion, iei două sticle cu lapte, 250 g de margarină, două kilograme de brânză de vaci, două ouă, o linguriţă sare, o linguriţă bicarbonat, puţin unt pentru uns, dacă vrei, vorbesc eu cu Florica, şefa de la "Alimentara noastră", şi-ţi faci rost de toate. Fii atent! Faci aşa: fierbi laptele, în care bagi brânza de vaci şi amesteci până iese zerul la suprafaţă. Scurgi bine într-un tifon, apoi pui iar pe foc şi bagi margarina, torni ouăle bătute şi o linguriţă de sare. Fierbi şi amesteci bine, până se face ca o pastă, pui şi o linguriţă de bicarbonat. Răstorni caşcavalul într-o cratiţă unsă cu unt şi îl laşi la răcit. Gata, vezi? E simplu şi face bine la răceală şi la anemie! Dacă vrei, mai am o reţetă!", îi zise ea plină de compasiune. El, nimic.

Următoarea staţie a fost Şoseaua Giurgiului. Ion se ridică pentru că trebuia să coboare. Se întoarse către mine şi-mi zise cu o faţă bleagă plină de o mare suferinţă interioară: "Bă! Te durea în spate de mine! Te-ai înfipt să înhaţi plasele, nu să mă salvezi pe mine! Luate-ar dracu’ de gospodină ce eşti!". Reacţia mea a fost complet aiurea, pentru că nu am văzut decât partea hazoasă a lucru­rilor şi am pufnit în râs. Ion, care se aştepta probabil la altceva, se în­toarse şi, acum furios, îi zise doamnei Marcela: "Iar tu mai taci dracu’! M-ai înnebunit! Şi să ştii că îmi bag picioarele ude şi îngheţate în caşca­valul tău!". Aici, în jur de zece glasuri, ale colegilor ascunşi printre călătorii ceilalţi, au zis: "Bravo! Aşa! Dă-i cu caşcavalu-n cap şi fugi!", şi au în­ceput să râdă în hohote. Doamna Marcela ne-a făcut nesimţiţi şi a tăcut chitic, până la staţia Bulevardul Constantin Brâncoveanu, unde a coborât, lăsându-ne fără cea de a doua reţetă.

×
Subiecte în articol: special