Recensământul animalelor

La sfârşitul lui ianuarie 1989, mai bine de o săptămână, în toată ţara s-a efectuat ultimul recensământ al ani­ma­lelor din perioada comunistă. Ac­ţiu­nea, pregătită şi popularizată din vreme, a debutat la 20 şi s-a terminat nouă zile mai târziu, la 29 ia­nua­rie. Nu­mărătoarea se voia o sursă de in­formaţii despre efectivele de animale din ţara noastră. În reali­tate, a fost o altă ocazie de a oferi o ima­gine în­groşată a realităţii.

Recensământul era organizat de Direcţia Centrală de Statistică (DCS). Aceasta era însărcinată cu planifica­rea, logistica şi cu instruirea re­cen­zo­rilor – persoane abilitate să constate câte animale vieţuiau în gos­podăriile ţăranilor, care cule­geau date operative. DCS centraliza datele finale şi di­se­mina rezultatele celor interesaţi. Ministerul Agriculturii îi oferea sprijin în aceste etape.

Pregătirile au început cu mult timp înainte. A fost organizată o ac­ţiune de popularizare,  decretul re­fe­ritor la această acţiune fiind pu­blicat în presa centrală şi locală încă de la începutul lui ianuarie. Despre el s-a vorbit la ra­dio şi televiziune, în adunări cetăţe­neşti, pentru ca toţi cetăţenii să cu­noască importanţa recensământului, obligaţiile de a declara corect numă­rul de animale deţinut şi de a înlesni numărarea lor la faţa locului de către recenzori.

Recenzorul de sector era persoana în­sărcinată să viziteze fiecare gospo­dărie din raza sectorului său de activi­tate pentru a număra animalele, să completeze formulare şi să elibereze o adeverinţă sub sem­nă­tură proprie despre veridicitatea celor găsite în gos­podărie. Aceştia proveneau din rân­dul cadrelor Mi­nis­terului Agriculturii: medici ve­terinari, ingineri zoo­tehnici, tehnicieni etc. Şi profesorii erau obligaţi să fie recenzori. Munca nu le era re­mu­nerată, ci intra în ca­drul obli­ga­ţiilor de serviciu.

Nu un viţel, ci doi viţei
Despre veridicitatea statisticilor şi raportărilor întocmite înainte de 1989 se îndoieşte toată lumea. Dar cifrele reale, umflate, zice-se, pentru ochii lui Ceauşescu, nu prea se cunosc. Recen­să­mântul animalelor din ianuarie 1989 este un caz fericit: Institutul Naţional de Statistică (INS) a cerut după ’89 celor care au întoc­mit ra­poarte la ultimul recensă­mânt din co­munism să transmită da­tele reale, aşa cum au fost con­sem­nate în teren, fără diverse intervenţii sau presiuni. Au circulat şi bancuri pe această temă: "O ţărancă se duce la primar: Mi-a fătat vaca un viţel, zice femeia. Nu, o să zici că ţi-a fătat doi viţei! Primarul duce la comitetul judeţean de partid raportul. Tovarăşe primar, nu doi viţei, patru!", îi spun membrii biroului.

S-au analizat principalii indicatori înainte de ’89 în agricultură: forţa de muncă, fondul funciar şi efecti­vele de animale. Compararea date­lor a relevat diferenţele. Raportul DCS publicat în ’89 este urmat de ci­frele recalculate ulterior de INS şi publicate în "Agricultura României 1938-1990". Un alt fapt inedit este că anuarele publicate înainte de ’89 îşi subţiau din ce în ce mai mult volumul, pentru că indicatorii "proşti", slabi, erau pur şi simplu scoşi din documentul oficial.