Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Stilul ziaristic, în sensul strict al redactării, vizează să faciliteze înţelegerea de către cititor. De asemenea, are drept scop să facă lectura captivantă, transformând cititorul în martor indirect al evenimentelor. Articolul de informare, în general, şi reportajul, în special, nu sunt rapoarte seci, ci texte care-l introduc pe cititor pe cât posibil în atmosfera evenimentului. Se-nţelege că nu există un stil ziaristic uniform şi, în consecinţă, monoton. (...) Chiar în cadrul aceluiaşi gen există posibilitatea ca fiecare să-şi exprime personalitatea prin stilul său. Dar aceste diferenţe nu împiedică respectarea aceloraşi reguli generale aşa cum Racine şi Corneille respectau regula celor trei unităţi, genul lor exprimându-se neştirbit. Aceste reguli pot fi rezumate prin trei adjective: stilul ziaristic este simplu, concret şi viu. Simplitatea este o caracteristică dominantă a stilului ziaristic. Orice articol trebuie să fie şi pe înţelesul cititorilor mai puţin cultivaţi. (...). Simplitatea este calitatea stilului cel mai greu de dobândit. Ea se bazează mai întâi pe vocabular. Cuvintele mai puţin uzuale trebuie evitate, iar dacă este necesar să le folosim, atunci trebuie explicate şi repetate. Astfel cititorului care nu le cunoaşte sau care le înţelege greşit îi va fi util dacă le va găsi în contexte diferite. Simplitatea gramaticală se realizează prin evitarea folosirii unor fraze căutate. În sfârşit, frazele scurte facilitează înţelegerea şi ziaristul preferă întotdeauna să scrie trei propoziţii independente decât una principală completată de subordonate. Unii cercetători au demonstrat că gradul de înţelegere a unui text este şi în funcţie de lungimea cuvintelor. În fond, acest fapt ţine de regula privind simplitatea vocabularului; se ştie că în general cuvintele scurte sunt mai folosite decât cele lungi.
Caracterul concret, obiectiv al stilului ziaristului este cel mai bun auxiliar al rigorii cu care trebuie prelucrată informaţia. Scopul ziaristului este să scrie în aşa fel încât evenimentul să fie văzut, simţit, auzit. Cea mai mică doză de verbalism îi va distrage atenţia cititorului. Fiecare frază şi chiar fiecare cuvânt trebuie să aducă un element nou, de unde reiese importanţa alegerii fiecărui substantiv sau adjectiv şi a eliminării sistematice a tuturor adjectivelor şi adverbelor inutile.
Fireşte, simplitatea şi precizia conferă stilului o anume vivacitate. Însă aceasta este insuficientă. Pentru a fi "viu", pentru a captiva atenţia cititorului trebuie să se recurgă la diferite mijloace, şi anume redactarea la timpul prezent şi la persoana întâi, introducerea unor citate, imagini şi comparaţii. Aceste mijloace sunt sigure, dar folosirea lor excesivă ar aduce o notă de preţiozitate şi de grotesc. (...)
A SCRIE PENTRU CITITOR
Redactorul-şef al unui mare săptămânal îi sfătuia pe redactorii săi: "Domnilor, le spunea el, nu scrieţi pentru confraţii dvs.! Scrieţi pentru cititori, pentru public!".
Într-adevăr, ziaristul este o persoană care scrie pentru a fi citit. Ar trebui să scrie pentru a fi citit şi autorul unei note de serviciu, al unui raport, al unei documentaţii de muncă. Este evident.
Aveţi dreptul să publicaţi (pe socoteala proprie) o operă ermetică şi să afirmaţi că vă este indiferent dacă sunteţi neînţeleşi. Vă priveşte dacă auditoriul vostru se limitează la un număr mic de persoane. Dar această atitudine nu poate fi aceea a oamenilor care redactează mesaje în scopuri precise; de a iniţia acţiuni sau de a provoca luarea unei decizii, de a convinge sau incita, de a informa. Dacă aceste mesaje rămân literă moartă, totul este ratat şi comunicarea nu ajunge la destinatar. Acest lucru se întâmplă când nu există grija de a ne pune în locul cititorului. Informaţia care face obiectul comunicării se pierde, şi atunci am muncit degeaba.
Ne-ar plăcea să folosim un limbaj pe care cititorul să-l poată înţelege, un limbaj care să-i fie accesibil şi care să-l mişte, dar nu ştim cum să ajungem la aceasta. În faţa unei foi albe refacem de 10 ori aceeaşi introducere, ştergem ce-am scris, schimbăm epitetele. Simţim cum trebuie să fie, dar nu reuşim. Şi totuşi la şcoală eram "buni la franceză". Atunci ce se întâmplă? De ce persoanelor cultivate, cu diplome şi cunoscătoare ale problemelor ce-i interesează pe cititori (condiţie prealabilă şi care este uitată uneori în redactarea unei comunicări eficiente; nu poţi enunţa clar ceea ce nu cunoşti bine!), le este atât de greu să redacteze? De ce îşi înmoaie tocul de şapte ori în călimară înainte de a-l lăsa pe hârtia pe care au aşternut un text scurt şi confuz de care sunt nemulţumiţi?
Fragment din "Tehnica scrisului", Caiet Documentar editat de Catedra de teoria şi practica presei a Academiei de Studii Social-Politice, p. 269 - 272
