Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fragmentul este tradus din "Savoir improviser. La parole, l'Action, l'Ecrit" de Georges Grzybowski, Paris, Retz, p.127-169 (an de apariţie a cărţii nemenţionat). Şcoala ne marchează în general pentru toată viaţa. Pe lângă avantajele de netăgăduit - printre care dezvoltarea spiritului de analiză - această amprentă a şcolii are asupra multor oameni o acţiune inhibitoare.
A scrie este, pentru mulţi, o "afacere de stat". Un fel de credinţă obscură în necesitatea unei munci îndelungate şi obositoare, un fetişism al perfecţiunii şi al reminiscenţelor clasice prea obsedante ne îndepărtează adesea de la gustul pentru scris. Atunci, în loc să scrii, tărăgănezi, amâni sau deschizi un caiet... cu gândul să începi mai târziu. Şi raportul sau relatarea zace într-un sertar, în aşteptarea timpului liber sau a unei dispoziţii favorabile. Totuşi, eficienţa în afaceri, ca şi în relaţiile private, cere mai întotdeauna să ştii să improvizezi. În fond, nu este mai greu să scrii decât să vorbeşti. Pentru a scrie nu trebuie decât metodă şi respectarea câtorva principii evidente. În rest va fi simplu şi firesc, dacă se evită "afectarea" pompoasă, care în zilele noastre a pervertit în mare măsură comunicările oficiale sau profesionale.
Ca un reportaj fotografic
Prima regulă: să scrii pentru destinatar. Să te pui în locul lui şi să gândeşti să faci în aşa fel, încât să-l intereseze textul, să-i placă, să-l informeze.
A doua regulă: să simplifici, să te limitezi la esenţial. Să-l redai clar.
A treia regulă: să foloseşti un stil simplu şi clar.
Fraze scurte cu vorbe, verbul exprimând acţiunea sau modul de a fi. Dacă este bine ales, el aduce mult mai multă informaţie - şi mai exactă, mai sugestivă şi mai "vizuală" - decât substantivul, adjectivul sau adverbul. Să uităm de Cicero, Bossuet, Chateaubriand! În pofida frumuseţilor pe care le conţin, textele lor au o amploare care astăzi apare drept grandilocvenţă. Gustul modern cere sobrietate. Deci, pentru a improviza în scris, trebuie să scrii ceea ce gândeşti sau ceea ce ştii ca un reportaj fotografic: să transpui realul în aşa fel încât cititorul să-l vadă, să ierarhizezi valoarea faptelor şi ideilor de transmis, selectând doar pe cele mai semnificative. Să te resemnezi să fii incomplet, dar mai percutant, mai clar. Să-ţi aminteşti că tot ce scrii trebuie să-l ajute pe destinatar să-şi formeze o idee, să-i dea elementele necesare în luarea unei decizii. Aşa că trebuie să avem în minte doar un lucru: să facem în aşa fel încât "hârtia" scrisă să-l ajute pe destinatar în activitatea sa sau în luarea unei decizii.
Vom studia pe rând improvizaţia narativă (relatarea unor fapte, evenimente, dezbateri), improvizarea unui raport (dare de seamă asupra unei situaţii, pe probleme) şi, în fine, improvizaţia în compoziţie (disertaţie pentru examen, articol, studiu tehnic, memoriu). Relatarea se face asupra unui eveniment, cel mai adesea asupra unei reuniuni, a unei dezbateri. Trebuie făcută distinctiv între relatarea sintetică şi procesul-verbal. Procesul-verbal este un fel de înregistrare detaliată, de stenogramă a reuniunii. Toate cuvintele exprimate sunt notate în termenii cei mai exacţi şi în ordinea în care au fost pronunţate. Rigoarea procedeului nu este decât aparentă: în focul discuţiilor şi din cauza abundenţei replicilor schimbate, unele cuvinte îi scapă secretarului. Pe de altă parte, ambianţa, efectele şedinţei sunt dificil de retranscris (...) În relatarea pur şi simplă a cuvintelor exprimate există ceva sec şi în cele din urmă artificial, căci ceea ce sugerează evenimentul redat prin cuvinte este spiritul în care sunt spuse cuvintele şi mai ales spiritul în care sunt primite acestea. Or, procesul-verbal nu poate reda acest lucru. El poate avea o valoare administrativă şi juridică: cutare frază a fost spusă de cutare persoană, cutare aprobare a fost dată de o majoritate compusă din x, y şi z; cutare cifre au fost anunţate, comunicate, reţinute. Dovada este în procesul-verbal, document oficial, semnat de secretar şi aprobat în general de preşedinte. Procesul-verbal este poate exhaustiv şi corect, dar nu oferă o imagine completă a reuniunii.
(...) Când Couve de Murville declara presei: "Acesta a fost un congres important la care nu s-a întâmplat nimic", el improviza un excelent racursiu, care are meritul de a informa dintr-odată şi pe scurt. El este mai descriptiv decât un discurs lung. De asemenea, este inteligent pentru că formulează o judecată, o apreciere personală. Această judecată este o justă şi fidelă interpretare a reuniunii. În plus are meritul de a fi plin de umor. Din acest exemplu putem învăţa că a relata înseamnă a interpreta. Pentru a improviza o interpretare trebuie să ai darul de a te desprinde rapid şi de a te ridica deasupra evenimentului pentru a filtra ceea ce este important, lăsând deoparte detaliile fără valoare şi fără semnificaţie. Este contrariul procesului-verbal. Un mare cronicar judiciar al ziarului Figaro, Pierre Scize, acum dispărut dintre noi, asista la procese fără să ia prea multe note. Atenţia şi mai ales intuiţia sa totuşi nu slăbeau, şi după ieşirea din sală dicta la telefon admirabile relatări, lucide şi pline de umanism. Nefiind prizonierul unui blocnotes minuţios, în care ar fi riscat să se piardă, el privea cazul în totalitatea sa, atent să înţeleagă toate resorturile din desfăşurarea şi peripeţiile şedinţelor. Graţie lui, cititorul avea sentimentul că a asistat la proces. Avea darul de a trezi interesul, de a emoţiona, de a prezenta problema în totaliltatea sa şi de a diserta cu suflet. Adesea, lărgea dezbaterea până la discutarea problemelor sociale care apăreau în cursul proceselor.
O bună relatare trebuie să reţină ce-i mai important. Aşa fac ziariştii de talent când îşi titrează reportajele, care adeseori sunt improvizate la faţa locului.
Fragment din "Tehnica scrisului", Caiet Documentar editat de Catedra de teoria şi practica presei a Academiei de Studii Social-Politice, pp. 3-6
