Salvarea nu e întotdeauna...salvatoare!

Oamenii, se ştie, solicită Salvarea doar în cazuri extreme, urgente. De cele mai multe ori, o Salvare venită la momentul oportun şi intervenţia promptă, calificată, a medicului în halat alb înseamnă încă un semen salvat din ghearele morţii, înseam­nă viaţă.

Dar câte şi mai câte bravuri n-a făcut ea, Salvarea!
Din nefericire însă, nu întotdeauna Salvarea e şi... salvatoare. Este şi cazul trist, cu totul dureros şi regretabil, relatat printr-o recentă scrisoare, trimisă nouă de muncitorul ceferist Marin Chivu din Ploieşti, Str. Snagov nr. 23 B. "Întruna din serile trecute, în jurul orelor 22:00 - ni se plânge M.C. -, soţia mea s-a simţit deodată foarte, foarte rău. Îngrijorat, am sunat la Staţia de Salvare a judeţului Prahova şi cam pe la ora 23:00 a sosit maşina cu însemnele crucii roşii din care a coborât bodogănind un ins îmbrăcat în halat roşu, cu mustaţă, fără ecuson. N-am putut, pe mo­ment, pricepe dacă era felcer sau brancardier; în orice caz, după vorbă şi gesturi, medic nu părea. S-a oprit la patul soţiei şi i s-a adresat în aceşti termeni: "Ce-i cucoană, de ne pui în miez de noapte pe drumuri?! Hai, dă-te jos că eu am văzut ca tine cu miile"... Am încercat eu să-l înduplec să vorbească mai calm şi mai ome­neşte, mai binevoitor, că soţia-i într-o stare foarte gravă, însă am fost pus imediat la punct. Mi-a ordonat să-mi văd de treabă, după care a desfăcut trusa şi i-a făcut soţiei două injecţii în mână. M-a pironit cu privirea şi a decis apoi scurt: "Peste o jumătate de oră o să doarmă tun, iar mâine o duci la spital!" Şi a plecat domn' doctor.

Am aşteptat aproape două ore, sperând că, doar-doar, soţia îşi va reveni. Dar n-a fost să fie aşa, pentru că se simţea şi mai rău. Atunci, în disperare de cauză, am sunt iar Salvarea şi, la 1:30, a sosit din nou acelaşi ins cu halat roşu, nebine­voitor, care a început s-o bruscheze şi să-i facă reproşuri soţiei ce abia mai putea vorbi. La insistenţele mele în genunchi a acceptat s-o transportăm la spital, zicându-mi: "Băi şefule, eu ţi-o duc unde vrei, dar nu e cazul. Şi nici nu sunt aşa solid să-ţi car ţie soţia". În sfârşit, am urcat-o singur în maşină şi am dus-o, cum a vrut dumnealui, la Spitalul de psihiatrie din Str. Karl Marx. De ce o fi vrut aici? Nu ştiu. A luat legătura cu medicul de gardă, i-a spus un diagnostic presupus de dânsul, pe mine m-a scos afară din spital, s-a scuzat pentru deranj către doctorul de gardă şi, precipitat, a plecat.

A doua zi, dimineaţa, la ora 9:00, medicul de gardă mi-a comunicat telegrafic, cu o indiferenţă dezar­mantă: "Cu regret, soţia dumitale a făcut stop cardiac şi a decedat spre dimineaţă. Vezi că o găseşti la mor­gă, la Şuler!" Avea doar 43 de ani. Şi iată cum, cu concursul larg al unui ins care nu cred să fi fost vreodată doctor adevărat, am rămas singur cu doi copii total neajutoraţi".
Se poate, desigur, ca omul la impas şi durere să spună multe.

Din investigaţiile noastre reiese limpede că "medicul" de pe Salvare era nimeni altul decât Constantin Ga­vrilescu, asistent medical de uro­logie, care, nestăpânind bine simptomatica specifică diferitelor afec­ţiuni sau îmbolnăviri, a confundat intoxicaţia gravă cu o psihopatie (pa­ranoia), stabilind un diagnostic greşit şi efectuând un prim tratament inadecvat, pierzător de timp, cu sedative puternice.

Luat prea din scurt şi oarecum surprins, nici medicul de gardă de la psihiatrie (dr Mircea Botez, un bun specialist în domeniul său) n-a putut corecta imediat eroarea: când şi-a dat seama că-i vorba în fond de o intoxicaţie foarte gravă cu stricnină, era prea târziu şi toate eforturile şi cunoştinţele lui deveniseră de-acum zadarnice. Femeia tăinuise până în ultimele clipe tentativa ei de sinucidere (??!) şi, din cauza pro­pagării extrem de rapide a toxicului în întregul organism - cum ni s-a explicat de către cei doi, la faţa locului - urmase stopul cardiac şi momentul fatidic, noaptea la ora 2 şi 30 de minute... Altfel ar fi fost cu siguranţă deznodământul, dacă pacienta ar fi fost dusă imediat, între orele 23-24, nu la psihiatrie, cum greşit s-a procedat, după opinia subsemnatului, ci la secţia de specialitate a spitalului judeţean situat în altă parte a oraşului.
Tanţa Chivu putea fi totuşi salvată!
Mihai Stănescu - Flacăra, nr. 28/1989