Scandal între disidenţi

După 1989, Dumitru Iuga a contopit documentele identificate în dosarul său de urmărire informativă (Conspiratorii) cu experienţa personală din închisorile prin care a trecut. La final, a rezultat un volum consistent, care aşteaptă şi acum lumina tiparului.

Câteva edituri prestigioase din ţară, interesate de regulă în publicarea dosarelor Securităţii, aflate în patrimoniul CNSAS, au refuzat publicarea materialului. "Ca să nu păteze imaginea unor membri ai societăţii civile", crede Dumitru Iuga.

Prezentăm în conti­nuare câteva dintre pasajele "cu cântec" din volumul nepublicat "Cu faţa la perete. Dosarul conspiratorii", reunite în capitolul "Cone­xiuni şi semne de întrebare incomode". În cele ce urmează cităm din memoriile în căutare de editor ale fostului deţinut politic Dumitru Iuga.
FLORENTIN SCALETSCHI
La data de 6 septembrie 1987, Securitatea, pentru a bloca orice posibilitate de comunicare cu exteriorul celulei, adoptă cele mai severe şi restrictive măsuri privind supravegherea lui Iorgu (nume conspirativ al lui Dumitru Iuga în dosarele Securităţii - n.r.) aflat în acel moment pe secţia 5 specială din Rahova.

Cu zece zile înainte de 22 noiembrie 1988, Securitatea, la cel mai înalt nivel, pune la cale o diversiune urmărind intoxicarea acestuia, folosind în acest scop "un informator din rândul celor care îşi execută pedeapsa în Penitenciarul Aiud". Trebuie subliniat faptul că un plan de măsuri adoptat la acest nivel era de fapt un ordin care trebuia executat întocmai! (...)


"14 decembrie 1988. Notă informativă Pîrvu Dumitru.
Deţinutul Iuga Dumitru a spus că la spitalul penitenciar de unde a venit era, închis într-o cameră insalubră, de nelocuit. Că în momentul în care a observat că i se continuă tratamentul cu injecţii care nu îi erau necesare a cerut să i se facă externarea. Că înainte de a pleca de la spital când l-a scos afară din cameră cu bagajele l-a întâlnit pe hol pe deţinutul Scaletschi Florentin şi că a discutat cu acesta spunându-i că el mai are până în septembrie 1989 şi că nu mai are ce să-i facă. Iar Scaletschi i-a spus că este posibil să plece mai devreme acasă că are el informaţii precise."

Rezumând: Iorgu se afla, de la data când s-a vorbit despre el pentru prima dată în Occident (vara anului 1987), în cel mai strict regim de supraveghere şi control - nimeni nu se putea apropia de el fără acordul Securităţii!

Cu toate aceste măsuri ordonate, la un moment dat - în intervalul de timp 02.11.1988-10.11.1988 - acesta este "lăsat" de capul lui pe holul spitalului Penitenciar Jilava şi dă nas în nas cu un deţinut care îşi executa pedeapsa la Penitenciarul Aiud!, plin de bagaje, despre care auzise câte ceva, dar pe care nu îl văzuse niciodată (Florentin Scaletschi). Bucuroşi de întâlnire se aşază liniştiţi la o şuetă (lipsea numai cafeaua!) fără să-i deranjeze nimeni preţ de câteva minute bune?!...

Deşi în dosarul Conspiratorii sunt consemnate cu rigoare matematică toate defecţiunile apărute în supravegherea obiectivului Iorgu, despre această "întâmplare" care ar fi trebuit să treacă în şomaj toată conducerea spitalului penitenciar Jilava, nu se scoate o vorbă?!  
Este posibil ca momentul întâlnirii să fi fost puţin în afara interva­lului planificat - nu se putea şti exact când Iorgu, totuşi, un om bolnav!..., va putea fi externat din spital.

Un răspuns documentat la aceste semne de întrebare poate oferi maiorul Aioanei Constantin (actualmente decedat, fost şef al Arhivelor SRI după '89 - n. r.), care răspundea şi de supravegherea strictă a lui "Iorgu" şi de punerea în aplicare a diversiunii cu "informatorul din rândul celor care îşi executau pedeapsa la Aiud".
RADU FILIPESCU
Am în faţă un volum publicat în anul 1998 sub semnătura doamnei Herma Kopernik Kennel, care a fost scris în strânsă colaborare cu personajul cărţii (Radu Fi­lipescu). Nu mică mi-a fost surpriza când am citit că o eliberare înainte de termen putea fi hotărâtă şi de o anume "curte de judecată"... Asteriscurile din citat reprezintă anonimizări hotărâte de autor.

"După două zile, lui Radu i se ordonă din nou să vină în biroul comandantului Vasile, unde îl aştepta procurorul militar în civil şi *.  Radu se îmbrăţişă cu tatăl său încercând să-şi stăpânească lacrimile. Vasile spuse plin de importanţă:
- Uite, începu el, datorită cererii tatălui tău te vom elibera.
Totul se petrecea atât de repede de parcă nici nu era real.
* nu făcuse nici o cerere de eliberare. Îşi dădea seama că se căuta un motiv pentru această graţiere, dar nu ripostă.
- Ai fost condamnat la 10 ani de închisoare, continuă procurorul militar. La intervenţia curţii de judecată pedeapsa a fost comutată de la 10 ani la 5 ani. Şi pentru că nu mai ai decât 5 ani, o să te eliberăm conform amnistiei din 1984!
Radu era complet uluit.
Reîntors în celulă, i se păru că doar visase întâlnirea cu tatăl său.

La 18 aprilie (1986), un gardian l-a scos pe Radu din celulă şi l-a condus în biroul comandantului.
Procurorul militar, Traşcă şi comandantul Vasile erau prezenţi, ca şi colonelul Deleanu, securistul Spitalului de Urgenţă şi *. Colonelul îi oferi lui Radu  imediat o ceaşcă de cafea şi un Kent. (Jogging cu Securitatea, pg. 206)".

Textul reprodus conţine o serie de inadvertenţe pe care mă simt dator să le corectez:
1. Tatăl deţinutului nu avea dreptul legal de a solicita eliberarea fiului său, major şi responsabil juridic, aflat în detenţie. Eventual, acesta putea încerca (şi chiar obţine!) o atitudine binevoitoare şi înţelegătoare din partea mai marilor regimului pentru elibe­rarea fiului, dar cererea, în mod obli­gatoriu, urma a fi întocmită şi semnată de către fiul deţinut. Reiau, ar fi putut totuşi face asta, sub semnătură proprie, numai dacă fiul ar fi fost ca­li­­ficat în evidenţele medicale cu dis­cernământ redus (bolnav la cap);

2. "Curtea de judecată" este o instituţie inexistentă în justiţia românească a anilor '80. Presupunând că autorul a avut în vedere Tribunalul Suprem, această instituţie nu avea dreptul să revină din proprie iniţiativă asupra sentinţelor definitive şi irevocabile pronunţate. În schimb, Tribunalul Suprem putea fi sesizat de către Procurorul general al RSR, prin procedura recursului extraordinar, să reanalizeze sentinţa respectivă. Pro­curorul general al RSR nu putea însă înainta un astfel de recurs fără a fi la rândul său sesizat de către deţinut, iar acesta nu se putea adresa la acest nivel fără aprobarea Se­cu­rităţii. Cât despre Securitate... aceasta nu producea astfel de acte de bună-voinţă decât în anumite condiţii!

Concluzionând, această eliberare înainte de termen de către "curtea de judecată" este, aşa cum spune distinsa doamnă Ana Blandiana în prefaţa volumului, "în multe privinţe un basm"... Adevărul trebuie căutat în dosarul penal al personajului unde, cu si­guranţă, se află fie un recurs extraordinar, fie un decret personal de graţiere, ambele  motivate, condiţionate şi susţinute de probatoriul necesar. (...)

Dr Zorel Filipescu, tatăl fostului deţinut politic Radu Filipescu, întrucât "nu era urmărit" de Securitate şi nu voia "decât să ajute", după cum afirmă fiul, se plimba nes­tingherit pe unde voia, se întâlnea fără pro­bleme cu Doina Cornea (a se vedea ce a păţit Iulius Filip când a încercat asta!) şi cu familiile ziariştilor arestaţi de la România liberă, transmitea în Occident orice corespondenţă dorea... În vreme ce fami­lia lui Iorgu era încadrată informativ pe scara blocului şi la locurile de muncă şi urmărită pas cu pas de filajul care avea, ca şi în cazul lui "Iorgu", consemn să prevină contactele cu cetăţeni străini...
CEI ŞAPTE DE LA AIUD
"Cei şapte curajoşi de la Aiud" sunt: Iancu Marin, Gheorghe Năstăsescu, Carol Olteanu, Filip Iulius, Costică Purcaru, Radu Filipescu şi Victor Totu. Patru dintre aceştia (Iancu Marin, Carol Olteanu, Costică Purcaru, Victor Totu - n.r.) sunt informatori ai Securităţii con­form documentelor prezentate în do­sarul Conspiratorii. Dintre care Iancu Marin este un fost ofiţer în cadrul Ministerului de Interne, reîncadrat în structură după eliberare (dirija circulaţia în timpul demolării bisericii "Sfânta Vinere" - vezi  volumul "Jogging cu securitatea",  Pa­gina 212).

Sigur, nu pun sub semnul întrebării acţiunea lor post detenţie şi autenticitatea documentelor redactate şi nici chiar transmiterea acestora în exterior şi difuzarea lor, aşa cum se afirmă - mijloacele de informare menţionate, verificând arhivele, se pot pronunţa documentat asupra acestui aspect.

Dar, faţă de componenţa grupului, o întrebare cred că am dreptul să o pun: ce ştia Securitatea despre activitatea grupului şi până unde mergea controlul sinistrei instituţii asupra celor "şapte curajoşi de la Aiud"?

Cititorul a avut posibilitatea să cunoască draconicele măsuri de supraveghere, control şi interdicţie luate de Securitate împotriva lui Iorgu atât în timpul detenţiei, cât şi după punerea acestuia în libertate în toamna anului 1989, vreme care coincide cu perioada în care "cei şapte curajoşi de la Aiud" acţionau nestingheriţi sub privirile "mioape" ale Securităţii...

Nu îmi bat capul să desluşesc misterele, iţele acestei afaceri, dar un fir cred că pot să avansez: trebuie să existe undeva în arhiva fostei Securităţi un "plan de măsuri" privind intoxicarea Occidentului şi cultivarea ima­ginii unor persoane în perspectiva evenimentelor care urmau să aibă loc în România în viitorul apropiat. Exagerând puţin lucrurile, nu puteau să-l trimită în balconul CC-ului sau în studioul 4 de la Televiziune pe... colonelul Gheorghe Vasile! Nu insinuez nimic, ci, pur şi simplu, ridicând din umeri, îmi exprim şi eu o nedumerire...