Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În septembrie 1988, Lorenzo Renzi, profesor de filologie romanică, de limbă şi literatură română la Universitatea din Padova, o invitase pe Ana Blandiana să ţină lecţii la Universitatea respectivă, dar poeta nu a onorat invitaţia.
Pentru că autorităţile de la Bucureşti nu i-au dat voie să vină, a scris ulterior profesorul italian. Acesta a popularizat în Italia cazul Anei Blandiana. La 15 aprilie 1989, poeta i-a scris lui Renzi o scrisoare de mulţumire, al cărei conţinut îl redăm în continuare.
Bucureşti, 15 aprilie 1989
Stimate Domnule Profesor,
Ar fi dificil de găsit o relaţie mai stranie şi mai emoţionantă decât cea stabilită între noi în ultima jumătate de an de când, după interdicţia mea, aţi decis să fiţi, cu atâta altruism, unul dintre punctele mele de sprijin într-un univers aproape străin. Pentru că Dvs. aţi făcut mult mai mult decât să-mi traduceţi şi să-mi analizaţi paginile şi chiar mai mult decât a vă înălţa vocea în apărarea mea: Dvs. m-aţi convins că solidaritatea intelectuală nu este o utopie, ci o realitate concretă şi chiar eficace. Mă îndoiesc că puteţi înţelege în ce măsură iniţiativele Dvs. pentru a mă susţine au fost importante pentru mine în această perioadă. Un scriitor care a pierdut dreptul de a vorbi devine ceva patetic şi ridicol, asemenea unei imagini căreia i s-a luat sunetul la televizor. Vorbind despre mine, Dvs. aţi vorbit în locul meu şi mi-aţi rezervat astfel numai aspectul dramatic al situaţiei. Într-o lume dominată, pe de o parte, de forţa brută şi, pe de altă parte, de valorile materiale, iată că fragilul cuvânt poate încă totuşi avea un rol determinant. Pentru această descoperire şi pentru această convingere trebuie să vă mulţumesc în primul rând, aşa cum vă mulţumesc pentru faptul că - dacă situaţia mea se va ameliora - această schimbare se va datora şi eforturilor Dvs. De altfel, ceva pare să se mişte, cel puţin aparent. La 3 martie, cu ocazia aniversării unei jumătăţi de an de interdicţie, am scris o scrisoare (pe care v-o trimit în copie) şefului statului.
Este cea de-a doua: cu şase luni înainte i-am mai trimis o scrisoare similară la care nu am primit nici un răspuns. Acesta este motivul pentru care de data aceasta am difuzat textul câtorva zeci de personalităţi politice şi literare. Nu-mi făceam iluzii, dar simţeam nevoia de a-mi defini propria situaţie şi de a face - formal - tot ceea ce depindea de mine pentru a redeveni - renunţând atât la postura de martir, cât şi la cea de erou - pur şi simplu un scriitor. Spre marea mea surpriză de data aceasta am primit un fel de răspuns. Editura "Minerva", unde aveam sub tipar încă din vara trecută o culegere de poeme, a fost autorizată să imprime cartea. Dar este un anunţ deocamdată teoretic. Numai atunci când veţi primi un exemplar al acestei cărţi veţi putea fi sigur că m-am întors din infern. Şi apoi, chiar dacă această carte va apărea, ce se va întâmpla cu viitoarele cărţi? Mă aflu la cea de-a treia interdicţie şi încep să mă obişnuiesc şi să înţeleg logica lucrurilor: totul se învârte în cerc, pentru că nici eu, nici istoria nu suntem dispuse să ne schimbăm părerea. Iar părerea mea este că eu trebuie să rămân alături de cititorii mei (ipocriţi poate, cum spune Baudelaire, dar atât de chinuiţi şi de înspăimântaţi), pentru simplul motiv că suferinţa şi spaima lor sunt izvorul şi materia primă a literaturii mele. Pentru că am oroare de politică, dar sunt inseparabil legată de durere. De altfel, care poet poate spera mai mult decât să fie copiat de mână, difuzat pe ascuns, ştiut pe de rost? Este tulburător şi chiar exaltant să simţi alături de tine un popor, chiar dacă pentru acest rar privilegiu trebuie să renunţi la utopia libertăţii absolute. Sunt conştientă că această definitivă solidaritate cu suferinţa colectivă reprezintă puterea mea şi, în acelaşi timp, limita mea, pentru că ea îmi interzice să iau în considerare, chiar şi prin absurd, soluţia exilului. Simt cum, aproape fără să-mi dau seama şi chiar împotriva voinţei mele, am devenit de-a lungul anilor în ţara mea un fel de simbol, iar un simbol nu se poate muta în ţări mai calde (de altfel, nu cred că aş putea scrie în altă parte, am în mine ceva de plantă legată în mod fatal de un anumit pământ). Nu e uşor să accept astfel condiţia de victimă a unei speranţe poate exagerate: aceea de a crede că un popor îşi poate salva sufletul prin încrederea în poezie, o poezie care a încetat de mult să fie numai o artă, devenind o posibilitate - poate singura - de a gândi. Dar asta nu înseamnă că sunt nefericită, dimpotrivă: există puţini poeţi norocoşi în lumea actuală şi eu cred că mă număr printre ei.
Evident, toate aceste consideraţii nu duc la concluzia că ne vom întâlni în curând, ideea de a călători în străinătate apare ca imposibil de prevăzut acum şi aici, chiar dacă prin hazard (nu este cazul) aş primi vizele mi s-ar părea că nu este chiar momentul potrivit de a pleca (chiar şi pentru o foarte scurtă perioadă) din ţară şi mi-ar fi frică să nu fiu împiedicată să mă întorc. Dar nu sunt totuşi prea pesimistă. Sunt sigură că va veni o vreme nu foarte îndepărtată când vom putea face cunoştinţă (descoperindu-ne din primul moment prieteni vechi!), când voi putea revedea Italia, iar Dvs. veţi fi din nou invitatul permanent al universitarilor şi scriitorilor români. Până atunci vă trimit această nouă sticlă aruncată în mare pentru a vă mulţumi din toată inima Dumneavoastră şi colegilor Dumneavoastră - poeţi, profesori, intelectuali italieni - care m-aţi susţinut prin numele dvs. şi prin încrederea dvs. în forţa vitală a cuvântului, şi vă rog să primiţi, Stimate Prieten, expresia sentimentelor mele de neclintită recunoştinţă. Fac din Dvs. destinatarul întregii mele emoţii nu numai pentru că sunt sigură că Dvs. sunteţi iniţiatorul gestului de solidaritate cu mine, ci şi pentru că, în calitate de cunoscător al realităţilor româneşti de astăzi, puteţi înţelege de ce această scrisoare de mulţumiri nu este totuşi, pentru moment, o scrisoare deschisă.
Cu cel mai colegial salut,
La revedere,
Ana Blandiana
Citește pe Antena3.ro
