Ţara care îşi demolează istoria

În The Boston Globe din 22 august 1989, Robert Campbell scria despre planul de sistematizare rurală a României, reluând afirmaţiile istoricului român Dinu Giurescu, instalat în SUA în 1988.

"Este ca şi cum în Statele Unite ai demola fiecare casă în care locuieşte câte o familie - fie că proprietarii sunt de acord sau nu - şi ai muta toată populaţia în blocuri de apartamente." Asta se întâmplă în estul Europei, în România.

Vorbitorul este Dinu Giurescu, istoric român venit în Statele Unite din 1988, şi subiectul pe care îl  tratează este unul dintre cele mai îngrozitoare acte de vandalism cultural şi arhitectu­ral care au loc astăzi în lume. "Ţăranul este obligat să îşi distrugă propria casă", spune Giurescu. "Dacă refuză, statul o distruge în locul său, iar el este obligat să plătească o amendă." În satele româneşti şi în capitala ţării, Bucureşti, identitatea arhitectu­rală a României este sistematic rasă de pe faţa pământului. Vile, case, biserici sunt demolate cu miile. Demolatorul este însuşi guvernul acestei naţiuni.

În zonele rurale, familiile de ţărani trebuie să se mute din gospodăriile ale căror proprietari sunt şi pe care, de cele mai multe ori, le-au construit cu propriile mâni. Trebuie să înceapă o nouă viaţă în blocurile de beton construite de guvern. Acestea sunt, în general, de patru etaje, fără încălzire centralizată sau apă curentă, cu excepţia toaletelor comune de la parter. De multe ori, ţăranii păstrează rămăşiţe din tocurile de lemn ale ferestrelor pentru a le arde în sobele noilor apartamente.  

Scala la care se fac demolările este inimaginabilă. Fondul Internaţional al Monumentelor, un grup privat care se ocupă de conservarea arhitecturală, spune că între 7.000 şi 8.000 de sate româneşti sunt în pericol de a fi distruse. În fotografii vedem aceste frumoase localităţi, cu străduţe întortocheate, delimitate de case datând din secolul al XIX-lea. Dislocarea socială - ruperea legăturilor dintre membrii comunităţii, dintre prieteni - este dureroasă.

Despre Bucureşti, Fondul spune: "În următorii trei-patru ani, 90% din populaţie va fi găzduită în blocurile de apartamente din cartierele industriale pe care guvernul le construieşte cu aceeaşi viteză cu care rade cu buldozerele moştenirea arhitecturală a oraşului. Şiruri nesfârşite de blocuri de beton se întind de-a lungul bulevardelor".
De ce ar alege un guvern al unei ţări să plătească imensul preţ al dezrădăcinării propriului popor şi al distrugerii trecutului naţional?
Guvernul României este condus din 1965 de Nicolae Ceauşescu, un comunist din garda veche care s-a opus vehement reformelor propuse de Mihail Gorbaciov. Giurescu spune:
"Ceauşescu crede în tipul de socialism care a înflorit sub Sta­lin în anii '30 şi '40. Tipul de socialism care vrea să modeleze fiinţa umană spre a accepta cu voioşie orice sarcină trasată de conducere. Pentru astfel de lideri, a demola trecutul este o formă de inginerie socială".

"Trebuie să înţelegeţi că, în mod tradiţional, România este o naţiune individualistă. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au trăit în locuinţe separate, acest lucru fiind valabil chiar şi în cazul iobagilor. Când îi dezrădăcinezi pe aceşti oameni, îi iei din me­diul lor social şi arhitectural tradiţional şi îi muţi în aceste noi blocuri de locuinţe colective, atunci le poţi rândui viaţa astfel încât să simtă corpul colectiv naţional ca fiind prioritar, abia după urmând ei înşişi, ca indivizi. Nu mai au intimitate. Pe noile coridoare ale blocurilor, uşile apartamentelor vecine sunt faţă în faţă, putându-se vedea cu uşurinţă cine vine şi cine pleacă. În loc să fie proprietari, ţăranii devin chiriaşi ai statului."  

Giurescu este doar una dintre vocile care protestează la nivel internaţional împotriva distruge­rilor din România. Observatorii spun că sub presiunea acestor voci, ritmul demolării din spaţiul rural pare să fi fost încetinit, însă distrugerile din Bucureşti continuă cu aceeaşi viteză.

Atitudinea nemiloasă a României faţă de propriul trecut nu este ceva tipic pentru ţările comuniste, aşa cum ar putea crede occidentalii. Chiar dacă sunt dedicaţi construirii noului viitor, în multe cazuri acestea îşi conservă în mod exemplar propriul trecut. De exemplu, nici un oraş nu este mai fanatic atunci când este vorba despre conservarea arhitecturii istorice decât Praga. Acum câţiva ani, în Leningrad, în jur de 700 de monumente ţariste, unele dintre ele palate imense, erau în curs de restaurare. Anul trecut, în Bulgaria, ţară vecină cu România, un grup de americani au fost duşi de arhitecţii locali într-un tur al superbului oraş Plovdiv, într-un demers de a găsi modalităţi de a conserva localitatea.

Privind fotografiile cu Plovdiv, putem să observăm că oraşele româneşti ameninţate cu demolarea se aseamănă cu acesta.  
Ca fiinţe umane avem nevoie să conservăm moştenirea arhitecturală pentru a ne putea păstra identitatea şi pentru a şti de unde venim. Dacă nu facem asta, ne dezuma­nizăm. În România, oamenii sunt transformaţi în coduri numerice personale. Nu putem decât să sperăm că protestul in­ter­­na­ţio­nal va avea rezultate.