Ultimul mohican

În 1989, Romulus Gabor juca tot la Corvinul Hunedoara, după ce colegii săi de echipă Ioan Andone, Mircea Rednic, Michael Klein şi Dorin Ma­teuţ au ajuns la Dinamo Bucureşti. Ani în şir, Dinamo şi Steaua s-au bătut să îl aibă în echipă. Aveau şi de ce să insiste: după părerea multor oameni din lumea sportului, Romulus Gabor era cel mai bun fotbalist român. Din păcate, accidentările i-au smuls "coroana cu lauri".

În 1981, Gabor a câştigat "Balonul de aur" al Campionatului Mondial de Tineret de la Sidney, Australia (titlu pe care nu l-a mai cucerit nici un fotbalist român), şi "Gheata de bronz" a res­pec­tivei competiţii, cu patru goluri marcate în turneu. România s-a cla­sat atunci pe locul al treilea, învin­gând în finala mică Anglia, prin go­lul înscris de jucătorul hunedorean.

Cifrele carierei: 277 de jocuri/60 de goluri în Divizia A, 35/2 în echipa României, patru goluri în Naţionala de Tineret. Competiţii majore: Campionatul Mondial de Tineret, Sydney, Australia, 1981 şi Campionatul European, Franţa, 1984. Romulus Gabor s-a născut la data de 14 octombrie 1961 în comuna Pui, judeţul Hunedoara. A jucat la Cor­vinul în perioada 1978-1991, apoi un sezon în Ungaria, la Moskolc (1991-1992), U Cluj (1992-1993). A mai jucat apoi două sezoane la Corvinul Hu­ne­doara. A devenit ulterior an­trenor, iar în sezonul 2007-2008 a fost secundul lui Ioan Andone la CFR Cluj, cu care a câştigat Cupa Româ­niei şi campionatul.


O CARIERĂ FRÂNTĂ
Povestea "Balonului de aur" al lumii la Campionat Mondial de Juniori din Australia, din 1981, a început pe uliţele satului Ponor din comuna Pui, judeţul Hunedoara. Iniţial, totul a fost doar o joacă. "N-aveam altceva de făcut decât să jucăm mingea. Mergeam la şcoală şi apoi, fuga pe maidan. Părinţii mei voiau să învăţ, nu mă puneau să muncesc. Opt ani am luat doar premiul întâi, dar eu mai fugeam să joc fotbal. De câte ori nu am luat bătaie... Apoi, pe la 13 ani am mers la Petroşani, că era o selecţie. Îmi amintesc şi acum de un teren de zgură de la marginea oraşului. Prima legitimare acolo a fost, iar apoi am ajuns la Corvinul Hunedoara. Am debutat în Divizia A sub conducerea lui Ilie Savu", îşi aminteşte "Balonul de Aur" al lumii la tineret.


ÎN "ERA LUCESCU"
Mircea Lucescu a ajuns la Hunedoara la sfârşitul anilor '70. A găsit aici jucători tineri şi foarte talentaţi, pe care a început să-i şlefuiască. "Lucescu ne-a pus în valoare. A ştiut să facă acest lucru. Era foarte bine pregătit din punct de vedere tehnic şi tactic. A ştiut să aducă la Hunedoara şi nişte jucători valoroşi de la Dinamo, de la care am învăţat enorm. Aşa ne-am dezvoltat noi.

Mircea Lucescu era un tip ambiţios, care a muncit mult ca jucător. Aşa a fost şi este şi ca antrenor. Noi am mers la şcoală, pentru că ne-a obli­gat dumnealui. Îl mai păcăleam noi spunându-i că suntem la şcoală, în timp ce stăteam la terasă. Ne găsea şi ne certa." Mircea Lucescu nu s-a mulţumit să fie numai antrenorul "generaţiei de aur" a Corvinului. Şi-a învăţat elevii să joace şah, iar, când echipa ajungea în Bucureşti, fotbaliştii vizitau muzeele, mergeau la teatru şi la film, iar acasă, la Hunedoara, fotbaliştii primeau reviste din Anglia. "Îl băteam la şah pe Mircea Lucescu. De altfel, el era rezerva mea pe teren", spune Romulus Gabor.
"BALONUL DE AUR"
În 1981, România a participat la Campionatul Mondial de Tineret de la Sydney, în Australia. A fost campionatul lui Romulus Gabor.
Atunci a "explodat" ca jucător. A dat două goluri în meciul cu Uruguay, din sferturile de finală. Au mai fost încă două, dar ultimul a fost cel cu Anglia, din finala mică, încheiat cu scorul de 1-0. Cu peste 100 de puncte faţă de cel de-al doilea clasat, Romulus Gabor a câştigat "Balonul de aur". A primit şi "Gheata de bronz", deşi dăduse tot atâtea goluri ca şi primii doi clasaţi, dar departajarea s-a făcut la număr de meciuri jucate în cadrul campio­natului. A luat însă un trofeu pe care nici un alt fotbalist român nu l-a obţinut - "Balonul de aur". "Totul era ca o joacă. Nu m-am gândit atunci ce am realizat", spune Romulus Gabor. Era ca o ironie a sorţii. Când avea 14 ani, părinţii l-au în­scris pentru examenul de admitere la Liceul Militar. A fost răsplătit cu 15.000 lei impozabili şi 50 de dolari canadieni.


"VÂNAT" DE TOATĂ LUMEA
Nu se gândea nici o clipă că de atunci va deveni o "ţintă" pentru multă lume. Chiar la întoarcerea din Australia, în avionul care i-a dus pe jucătorii români în Europa, preşedintele Federaţiei Germane de Fotbal i-a propus să rămână în patria lui Beckenbaeur. I s-a spus că federaţia germană va face toate demersurile pe lângă Nicolae Cea­uşescu şi Guvernul României ca să i se permită să joace. A refuzat.

Apoi, Steaua şi Dinamo s-au "bă­tut" pe el. Îşi aminteşte că la Covasna a fost ascuns în biroul unui activist originar din Hunedoara ca să nu fie găsit. Mai apoi, când Steaua a vrut să-l transfere, cei de la Hunedoara i-au provocat pe microbişti, care au făcut demonstraţie la club împotriva plecării lui Gabor în Capitală:

"Au venit oamenii muncii, cum se spunea atunci, şi au făcut miting să nu fiu dus la Steaua. Au făcut ceva scandal". Au urmat anii de glorie ai Corvinului, dar, apoi, Lucescu a plecat, iar după el, rând pe rând, Ioan Andone, Mircea Rednic, Do­rin Mateuţ şi Michael Klein. Doar Romulus Gabor a rămas. Spectatorii îi iubeau, fotbaliştii erau respectaţi. Tribunele erau arhi­pline, iar fotbaliştii fericiţi că pu­blicul era mulţumit.
TELEFOANE ASCULTATE ŞI VIZITE LA SECU
După ce Mircea Lucescu a părăsit Hunedoara, Romulus Gabor s-a mutat în apartamentul în care locuise antrenorul. "Eram la antrenament şi soţia mea, ajutată de un prieten, a făcut curat în casă. Prietenul a găsit lângă geam, prinsă de cablu, o cutie de plastic cât o brichetă. A smuls-o. A doua zi au venit «oamenii». M-au luat din cantonament, iar pe soţia mea, care era însărcinată, de acasă. L-au luat şi pe prietenul meu.

Ne-au dus la Securitate. Fiecare în altă cameră. Întrebau ce am făcut cu acea cutie. Pe mine m-au ţinut două ore fără să ştiu că şi ei sunt acolo. Pe soţia mea şi pe prietenul meu i-au ţinut toată după-amiaza. Ei au spus ce au făcut, că au aruncat acea cutie la gunoi. S-au dus şi au scotocit în gunoaie şi au găsit resturile. Apoi s-au potolit. Le-au dat drumul. Atunci am realizat că telefonul era ascultat. Nu mă gândisem nici o clipă la asta", rememorează Gabor.

Cu toate că ieşea de cel puţin trei ori pe an din ţară, niciodată nu s-a gândit să rămână în străinătate. "Niciodată nu m-am gândit să rămân. Eu abia aşteptam să mă întorc acasă. De câteva ori au fost reclamaţii la Securitate. Am fost chemat de colonelul Văceanu, şeful de atunci al acestei instituţii. Îmi cerea să spun de ce vreau să rămân în străinătate. Zicea că nu îmi va da viză să plec. Cine ştie ce răutăcioşi făceau reclamaţii?! De ce aş fi plecat?! Noi nu făceam politică. Ne vedeam de treaba noastră", spune Gabor.

La un meci cu FC Scorniceşti a fost reţinut câteva ore. "Era 2 la 0 pentru noi. Au eliminat un coleg, pe Nicşa. Apoi i-am zis arbitrului să mai fluiere şi pentru noi. M-a înjurat un jucător şi arbitrul mi-a dat roşu. La 2-2 le-a dat un 11 metri. Eu stăteam pe bancă cu ghetele în mână, moment în care au venit doi căpitani şi m-au luat de braţe şi m-au băgat în dubă."


VIAŢĂ DE FOTBALIST
Cu o sinceritate pe care nu o întâlneşti astăzi la prea multă lume, Romulus Gabor îşi ami­nteşte şi felul în care îşi completau veniturile fotbaliştii: "Noi ieşeam peste graniţă. Aduceam de acolo cafea, blugi, casetofoane. Le vindeam şi făceam bani. Când mergeam afară cu Corvinul nu era nici o problemă la frontieră, parcă eram la noi acasă. Nu ne controla nimeni. În schimb, când mergeam cu Naţionala, cei de la Dinamo şi Steaua erau privilegiaţi. Noi, cei din provincie, mereu aveam pro­bleme. Vorbeam cu băieţii de la cele două echipe şi ne treceau ei bagajele. Cei de la Steaua aveau o încăpere separată în care le depo­zitau".

Chiar dacă trăiau un pic mai bine decât restul populaţiei, şi fotbaliştii obţineau mâncarea şi benzina cu ajutorul relaţiilor. "Stăteam şi noi la cozi la benzină. Mai dădeam câte un pachet de Kent, ne mai băgam în faţă. Ne mai înjurau unii. Umblam cu canis­trele după noi. La mâncare, în schimb, aveam noroc cu şeful cantinelor din combinat, care iubea fotbalul. Mergeam la el, la cum­părături", îşi aminteşte Gabor. Nu credea că viaţa se va schimba în vreun fel în România. "Mergeam de câteva ori pe an în străinătate, dar niciodată n-am crezut că se va schimba ceva în România. Am ieşit în stradă în 1989, dar nu ştiu unde mai sunt idealurile de atunci!"
PASIUNE ŞI ONOARE
N-a plecat să joace la o altă echipă, deşi oferte au fost. Se gândeşte doar că poate destinul i-ar fi fost altul. După ce Lucescu a părăsit Corvinul, încet-încet, echipa s-a schimbat, a urmat reculul. A jucat la Naţională, aprecierile la adresa sa nu conteneau. De altfel, sunt mulţi oameni din lumea sportului care îl consideră cel mai mare fotbalist român. Accidentările i-au distrus speranţele.

În 1987, într-un meci (ironie a sorţii) cu Dinamo şi-a rupt tendonul lui Achile de la piciorul drept. "Am simţit o durere atât de mare... Opt luni am stat pe tuşă, operaţia nu a fost atât de grea, ci recuperarea", spune fostul mare fotbalist. A revenit în teren, iar după aproximativ doi ani a urmat accidentarea la celălalt picior:

"Accidentările au fost cele care au pus capăt carierei mele. Poate, dacă aş fi plecat de la Hunedoara, aş fi fost mai protejat ca jucător. Steaua şi Dinamo aveau arbitraje favorabile, iar jucătorii lor erau mai protejaţi, nu erau loviţi, pentru că arbitrii îi protejau. Sunt sigur că, dacă nu ar fi fost accidentările, aş fi făcut parte din «generaţia de aur». Poate, apoi aş fi plecat şi eu. N-ar fi fost târziu, pentru că eu cred că până la 24-25 de ani joci din talent, abia apoi începi să joci şi cu cap".

Onoarea şi pasiunea au frânt poate un destin. Banii nici nu intrau în calcul: "N-am jucat pentru bani. Eu câştigam mai mult decât cei de la Dinamo. Era vorba despre onoare. Mulţi s-au dus la Dinamo să se remarce, eu nu aveam nevoie de aşa ceva. Nici o clipă nu m-am gândit că la Hunedoara nu se mai poate face performanţă după «Era Lucescu». Mă doare şi sunt dezamăgit doar fiindcă n-am realizat mai mult. A fost pasiune şi onoare. Am fost şi răsplătiţi pentru asta, dar păcat că şi-au bătut joc de noi pe urmă, după 1990. Au ajuns să conducă echipa Corvinul oameni care erau puşi doar pe interese. Mă doare ce s-a întâmplat!" (n.r. - Corvinul Hunedoara a fost exclusă din campionat în anul 2004). Astăzi îşi doreşte doar ca la Hunedoara să fie reînfiinţată o echipă.