Un film ca-n viaţă

Un film extraordinar, care ar fi fost nominalizat la Oscar, dacă nu ar fi avut neşansa realizării lui pe pământ românesc. Regizorul Dan Piţa a avut curajul de a impune alte concepţii decât cele permise.

După un scenariu de D.R. Popescu, drama prezintă povestea a trei bărbaţi care-şi dispută dragostea aceleiaşi femei. Un medic, un fotbalist şi un sculptor încearcă să câştige iubirea unei stiliste, care suferă de o maladie incurabilă. Povestea de dragoste este nu la început, cum ai crede, ci în faţa probei sentimentului, a profunzimii lui. Diana Gheorghian a interpretat rolul până la pragul în care sinceritatea a făcut-o să se confunde cu el.

Dan Piţa a ridicat la puterea artei şi a semnificaţiei chiar şi aluzii întâmplătoare. A realizat un film matur, o cumpănă a iubirii şi a morţii, a realului şi imaginarului. Dovezi ale talentului sub faţetele lui diferite sunt scenariul lui Dumitru Radu Popescu, regia lui Dan Piţa, interpretarea Dianei Gheorghian, Clau­diu Bleonţ, Andrei Finţi, Manuela Hărăbor, Alexandru Repan, Andrei Egli şi Iuliana Stoienescu...

În "Rochia albă de dantelă", Claudiu Bleonţ a creat un perso­naj altfel decât făcuse până atunci... Unul al lucidităţii aspre, al unei durităţi a meseriei. Actorul s-a convins pe sine şi ne-a convins pe noi cu acest rol, pentru care ar fi me­ritat un Oscar.

"Premiera acestui film a avut loc în 1989", spune Claudiu Bleonţ. "Ţin minte că în noiembrie 1989 terminam filmările la o peliculă care nu a apucat să mai iasă. Se numea «Autor anonim». Domnul Piţa a avut o idee sen­zaţională, să-l reia după 20 de ani, să mai facă ceva, să arate ce s-a întâmplat cu distri­buţia, cu personajele. Era un scenariu al Evei Sârbu. «Rochia albă de dantelă»  avea frumos scenariul lui D. R. Popescu...

Era unul stufos, foarte baroc. Pe urmă lucrând la el, la poveste şi la film, a devenit foarte poetic. Sunt câteva scenarii din anii aceia pe care şi atunci (având o vârstă vizavi de acest mediu), încercam să comentez ceva de genul: «Nu este ca-n viaţă». Iar acum am ajuns în perioada în care facem filme ca-n viaţă şi ne-am cam săturat. Foarte multe filme, scenarii din anii aceia au la bază subiecte reale.

Hai să ne imaginăm, făcând un film, o piesă de teatru despre ceva imaginat, să ne gândim că este ca-n viaţă. Acest scenariu avea o foarte mare doză de poezie, umanitate, pentru că era unul imaginat de un scriitor, un dramaturg, poet. Chiar aveam rezerva aceasta că ar părea neveridic. Arta nu este veridică, arta este o poveste, un fel de vis. Nu o realitate. Nici realitatea pe care o vedem la ştiri nu este reală, este un fragment rupt din realitate. Am mai avut posibi­litatea să lucrez pe un text al lui D. R. Popescu anul trecut. «Vinerea verde» în regia lui Ioan Ieremia, cu colegii mei Irina Ivan, Dorin Andone, şi aşa am redescoperit frumuseţea şi dificultatea textelor lui.

Are un orizont vast, abia după ce lucrezi începi să înţelegi din ce în ce mai mult. A avut întotdeauna această flexibilitate ca artist, ne-a permis nouă şi lui Dan Piţa să îl adaptăm. Să ni-l facem pe măsură, nu a ţinut că litera lui e lege. Deschis, concesiv, înţelegând că şi autorul are o viziune largă, dar şi fiecare interpret, regizor, au şi ei viziunea lor, iar ele nu se exclud una pe alta, se completează.

Distribuţia era frumoasă şi ţin minte că atunci l-am văzut pentru prima dată jucând pe Gică Popescu, pentru că Andrei Finţi interpreta un fotbalist. Se filma pe stadionul Electroputere şi Gică Popescu era în perioada aceea în scandal că Steaua voia să-l bage în armată şi el a refuzat. Fugea de armată şi era la Electroputere. Aşa am văzut un amical între Electroputere Craiova şi o echipă de atunci, nu mai ţin minte. Ne uitam cu ce bucurie jucau. Gică a luat mingea din careul lui, a driblat tot şi a dat gol. Mi-am spus atunci: «Măi, acesta este un mare fotbalist.» El era deja cineva şi atunci, dar abia după aceea a devenit marele Gică Popescu.

Apoi, o scenă incredibilă a fost cea cu tunsul Dianei Gheorghian. Reală... Nu puteam face altfel. Am filmat, s-a tuns părul şi aia a fost. Filmam acţiuni ale foarfecii prin părul Dianei. Mi-a plăcut rolul. A fost frumos.  Actorul poate să exploreze orice teritoriu al oricărei profesii, dar într-un mod real-superficial, dar în acelaşi timp în mod real-esenţial, pentru că este vorba şi acolo despre oameni. Nu am operat şi nu o să operez, nu am răbdarea să fac atâta şcoală. Nu am mintea să fac o şcoală de medicină, mai ales de neurochirurgie, însă problemele pe care le jucam ca fost coleg de şcoală, ca fost iubit al Dianei, care urmează acum să... Intrai în rol...

Am filmat în spital, am stat mult în spital şi m-am îmbibat de umanitatea celor care practică această profesie şi pot să mărturisesc despre om, despre profesie niciodată... dar se simte căldura, umanitatea acestei meserii, duritatea ei, cinismul. Încerci să repari ceea ce nu trebuie să se repare, ceea ce este bine că se strică, ceea ce este dramatic că se strică, ceea ce este păcat că se strică. Dan Piţa avea şi are capacitatea aceasta de a face un fel de echipă. E genul de antrenor de fotbal care nu schimbă des echipa. O lasă să crească, au fost probe, sunt întotdeauna oameni care au variante mai bune la probe. Poţi să împrumuţi de la ei.  

Eram tuns scurt atunci, da, dar am mai fost şi în «Dreptate în lanţuri», am mai fost în ultimul film al lui Radu Gabrea, dar am o perucă. Manuela Hărăbor, Alexandru Repan, copii care au fost adorabili, o echipă frumoasă. Am filmat la Craiova, Constanţa, cred că timp de vreo trei luni. Vara, că atunci erau toţi actorii liberi de la teatru. Eu eram încă la Petroşani... Premierele nu se făceau cu pompa de acum, în schimb nu era importul de filme, nu erau atâtea televiziuni, iar lumea venea la filmul românesc şi la teatru. Fiecare perioadă are paradoxurile ei... asta e...", a încheiat Claudiu Bleonţ.