"Urare" premonitorie

Scriitorul Alexandru Ivan Ghilia îşi aminteşte: "Începutul anului 1989 m-a găsit în plină istovire fizică şi mentală, făcând ultima corectură la cea de a cincea versiune a manuscrisului romanului «Piramida», respins ani de zile în mod sistematic de cenzură, roman prin care, ima­ginând un cataclism nuclear, descriam sfârşitul lumii încarcerate în ideologia demonic ateistă şi închipuiam o lume nouă postapocaliptică.

Noap­tea Anului Nou o petrecusem cu Mir­cea Răceanu, fiul lui Grigore Răceanu, unul dintre semnatarii «Scrisorii celor şase». Mircea era atunci  angajat al Ministerului de Externe în cadrul direcţiei care se ocupa de relaţiile României cu SUA şi Canada (în ianua­rie 1989, M. Răceanu a fost arestat şi anchetat sub ameninţarea condam­nării la moarte). Mircea şi Mioara, so­ţia lui, care la rândul ei avea să devină «eroină» fără voie, fiind mai bine păzită şi urmărită de Securitate decât fiica generalului Pacepa, locuiau într-un apartament micuţ, dar cochet, pe Str. Radu Beller, în apropierea blo­cului Perla în care locuiam eu atunci. Ce m-a şocat în acea noapte a fost că, atunci când am ciocnit primul pahar de şampanie la miezul nopţii, Mircea a spus să fim încrezători, fiindcă «la anu, pe vremea asta, vom sărbători Anul Nou în libertate» (!) Nu mi-a venit să cred ce aud şi l-am întrebat timid dacă vorbeşte serios. «Nu pot să-ţi spun mai mult, dar ai încredere că va fi bine», mi-a răspuns.

A doua zi, Mircea mi-a întors vizita. Voia să vadă schimbarea la faţă de pe muntele Tabor a domnului Iisus, lu­crare pe care tocmai o terminasem. Se mai aflau la mine Alexandru D. Lungu cu soţia, Nicolae Gheran, venit singur, fără Medeea, şi profesorul Ion Ro­taru, care, cum spunea el, se stră­duia să acopere «două milenii de scris pe teritoriul patriei noastre» şi care locuia în apropiere, pe Strada Popa Savu, într-o căbănuţă din scânduri, construită cu mâna lui. Deodată am amuţit cu toţii, când de afară, de pe palier, s-au făcut auzite nişte glasuri «îngereşti» – cel puţin aşa le-am perceput la început. Era un grup de tineri din corul Madrigal, trimişi de ma­estrul Marin Constantin. Cutezând să treacă peste toate interdicţiile, mai întâi şoptit apoi din ce în ce mai tare, glasurile au anunţat «o, ce veste mi­nu­­nată de la Betlheem se-arată»…

Ceva mai târziu, nu mai ţin minte dacă la sfârşitul lui ianuarie sau la începutul lui februarie, într-o discuţie nevinovată, cum mi s-a părut mie în inocenţa mea de atunci, Grigore Ră­ceanu, pe care îl cunoşteam de multă vreme, pentru că era tatăl prietenului meu, m-a întrebat, în treacăt, dacă se poate avea încredere în Titus Popo­vici (mai târziu aveam să aflu că erau în căutare de semnatari pentru «Scri­soa­rea celor şase»). I-am răspuns că Titus e o Iudă, că pe mine însumi mă turnase. Cine a turnat o dată o va face, cu certitudine, şi a doua oară".

"Scrisoarea celor şase" de care pomeneşte Alexandru Ivan Ghilia a fost unul dintre evenimentele despre care românii au aflat, înainte de decembrie 1989, de la Radio Europa Liberă şi pe care, după căderea regi­mului comunist, l-au comentat inclusiv semnatarii în fel şi chip. În acest document, Ceauşescu era aspru criticat din perspectivă de stânga de demnitari comunişti cu state vechi. Dar chiar şi aşa, scrisoarea a contribuit serios la demontarea sistemului în 1989.
Marcela Gheorghiu