Viaţa, ca o şedinţă

Omul nou era personajul cu două existenţe. Una, de cetăţean obişnuit: serviciu-casă-coadă. Cealaltă, de supus total şi necondiţionat misticii de partid, în sensul servil, al dependenţei. Ne adaptasem. Ne ajutase aparatul ideologic de partid, instituţie paralelă, ce se ocupa cu creierul colectiv al naţiunii cu încolonarea, cenuşiul, distracţia supravegheată ş.a.m.d.

Ceauşescu a intuit că nu poţi invoca democraţia, fie ea şi socialistă, în termenii sârmei ghimpate. De ase­menea nu se putea vorbi prin extindere de lagărul capitalist, atâta vreme cât cetăţenii Occidentului circulau fără restricţii.

O dovadă la îndemâna oricui era realitatea că refegiştii - nemţii din Republica Federală Germană, suedezele (pi­cioare lungi, blonde, spectaculoase) şi italienii (veneau după suedeze) umpleau odinioară Lito­ralul, iar românii nu circulau decât în ţările lagărului socialist, şi atunci cu aprobări, inclusiv acordul adunării oamenilor muncii din întreprin­dere.

Cum te "acapara" ideologia de partid? Sau: cum te lăsai locuit? Şedinţele de partid, de sindicat şi, mai apoi, şedinţele FDUS - Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, ODUS - Organizaţia Democraţiei şi Unităţii Socialiste - şi învăţământul politic erau principalele instrumente. Mulţumită inventării FDUS şi ODUS, nimeni nu rămânea în afara ideologiei de partid, de la preşcolari până la asociaţiile de pensionari. Nu erai membru de partid, erai membru FDUS, scăpai de FDUS, erai în ODUS (adică tot în FDUS, tot sub conducerea PCR). Nu-ţi apar­ţineai, nu optai, erai pe listă. Mai simplu, ideologia se reducea la cuvântările lui Nicolae Ceauşescu - dogmă, biblie de partid - şi la veş­nicele realizări din epoca de grandioase împliniri.

Activismul era o meserie. Activistul era omul cu mobilizarea. Nu se pricepea la nimic concret şi era specialist în orice. Productivitatea creştea doar datorită indicaţiilor şi îndemnurilor secretarului general, după ce activistul de partid îţi deschidea ochii, după ce urmai cursurile de învăţământ, luai cuvântul la şedinţele de partid şi făceai informări politice citind Scînteia.

Activistul de meserie avea rostul să declanşeze "resorturile conş­tiin­ţelor", să-ţi ridice nivelul politic, să te scoată din apatie. Fiindcă din punct de vedere politic tu erai inert, dezinteresat, sastisit. Şi amorţit, mai ales iarna. Din pricina frigului se desfiinţaseră şi cuierele, nimeni nu se dezbrăca de paltoane, iar la şedinţele de partid sau de sindicat erai îngheţat bocnă, scoteai aburi, erai obosit, cu mintea aiurea. Doar activiştii trudeau din greu.

Unii o făceau cu plăcere, îşi descoperiseră vocaţia, călcau cu importanţă, depindeai de ei, de aprecierile, de aprobările lor pentru una sau alta. Un înalt activist judeţean, Anton Lungu, prim-secretar la Brăila, dădea lecţii în revista Munca de partid: "Comuniştii din activul de partid, cadrele de bază, oameni de acţiune trebuie să fie pătrunşi de înalta răspundere care le revine...". Lungu era atât de pătruns, încât umfla cu simţ de răspundere cifrele recoltelor, dar şi cu talent, prudent ca nu cumva să întreacă la raportări recordurile Scorniceştiului.
Adevărul e că excesul de propagandă a devenit un adversar al sistemului. O înţelesese şi Fidel Castro, care, la începutul anilor '80, sfătuia un şef de partid comunist dintr-o ţară africană "să renunţe mai ales la activişti, ţin lucrurile pe loc, demobilizează membrii de partid". Declaraţia apăruse într-un Le Monde, motiv pentru care ziarul nu fusese lăsat pe piaţa românească. Castro nu mai putea renunţa, era prizonierul sistemului. Activistul era perso­najul intoxicat ideologic, fără trecut, fără viitor, doar cu prezent.

O zi plină din viaţa unui membru de partid, FDUS, ODUS începea la 6:30 - 7:00 dimineaţa, pe scara tramvaiului sau autobuzului, continua cu cele opt ore şi jumătate de serviciu şi se încheia cu o şedinţă, o informare, un curs... Şedinţele, învăţământul politic, informările erau astfel gândite încât să-ţi acopere ziua, luna, viaţa.

Cu ani în urmă se desfăşurau în timpul orelor de serviciu, dar Ceauşescu a "înfie­rat practica": în timpul celor opt ore se munceşte. Şe­din­ţele erau anunţate cu o lună înainte, semnai convocatorul, ab­senţele nemotivate erau sancţio­nate. O adunare era considerată ca bine organizată atunci când întreaga desfăşurare era gândită din vreme: cine scrie procesul-verbal, cine ia cuvântul, ce trebuie să spună, să dovedească maturitate politică, să manifeste plenar ade­ziunea faţă de Ceau­şescu, "unitatea de granit a întregului popor în jurul partidului, al secretarului său general".

Referatele erau serioase numai dacă erau stufoase şi pline de citate, dacă erau critice în mod "responsabil" şi băteau câmpii lemnos despre: muncă, mobilizare, participare, implicare activă, finalizare optimă, intensă activitate creatoare, conlucrare activă, dezbateri exigente, sarcini complexe, despre formarea omului nou, obiectiv de importanţă deosebită.

Tematică din publicaţia Munca de partid: "Preocu­pări susţinute pentru perfecţio­na­rea activităţii, a stilului şi metodelor în lumina indicaţiilor de partid, a cuvântării  tovarăşului Nicolae Ceauşescu de la ultima plenară, a programului de muncă şi acţiune revolu­ţio­nară". Turbai. Tone de referate inutile se depuneau zilnic în arhivele gigant ale orga­nizaţiilor de partid. Muncă în zadar, ani iro­siţi. Asistenţa aţipea, citea, şuşotea despre ale ei; dacă era luni, membrii vorbeau despre fotbal, după etapa de duminică.

"Greul" îl du­ceau vorbitorii. Limbajul forestier şi exprimările juste te narcotizau. Peisaj halucinant: toată populaţia ţării vorbea la fel, folosea aceleaşi cuvinte, aceleaşi formulări, aceleaşi citate, "lupta cu aceleaşi probleme". România glorifica ne­în­ce­tat, de dimineaţă până seara, adeziunile, "opiniile" rostite în faţa camerelor de televiziune, niciodată în direct, ca să nu existe surprize catastrofale, fiind fragmente din cuvân­tă­rile lui Ceau­şes­cu.

Oamenii vorbeau în citate, astfel că secretarul general îşi asculta pro­pri­ile cu­vân­tări. Ceauşescu de­ve­nise autorul total al  istoriei, cu­vânta, se autocita, se bucura au­zind-se prin "milioane de glasuri". În documentările făcute în diverse fabrici, constatam că oamenii nu mai ştiau să vorbeas­că normal nici despre viaţa personală. O făceau ca la şedinţe sau cursurile de învă­ţă­mânt. Nu gândeau, debitau. Omul nou trăia un permanent zbucium: "Lupta" pentru plan, pentru trans­punerea în viaţă a indicaţiilor, dar mai ales făcea orice ca să-şi manifeste iubirea infinită pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu, ultima fiind o "strălucită îmbinare a patosului revoluţionar cu vocaţia creaţiei ştiinţifice".