Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lucrând la cea mai mare librărie din municipiul nostru (Cluj-Napoca, n.r.), pot să spun că vitrinele acestei librării erau văzute, zilnic, de sute de persoane, din ţară sau chiar din străinătate. Aveam un număr de 11 vitrine, cu deschidere atât spre Piaţa Unirii, cât şi pe Strada Universităţii.
Aici se puteau expune simultan peste 500 de titluri, aranjate tematic, care erau schimbate de cel puţin două ori pe lună. Tematica celor 11 vitrine era, în general, următoarea: 1. Cărţi şi note muzicale; 2. Cărţi social-politice; 3. Cărţi tehnico-ştiinţifice; 4. Cărţi de beletristică (scriitori români); 5. Cărţi de beletristică (scriitori străini); 6. Cărţi pentru copii; 7. Cărţi în limba maghiară; 8. Cărţi în limbi străine; 9. Cărţile Editurii Dacia; 10. Albume de artă; 11. Noutăţi editoriale.
Pentru aranjarea acestor vitrine, aveam angajaţi "vitrinieri (...) decoratori", cum erau trecuţi în schema de personal. În general, aceşti vitrinieri decoratori erau artişti plastici cu studii superioare, care, neavând un loc de muncă potrivit talentului şi profesiei lor, găseau în meseria de vitrinier un mijloc de subzistenţă. Era un loc de refugiu, ca în cazul scriitorilor Ion Cristofor, Dan Damaschin, Alexandru Vlad, Ion Maxim Danciu, angajaţi, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, la Centrul de Librării. (cred că prozatorul Alexandru Vlad a scris undeva despre faptul că, în nomenclatorul de meserii al CFR-ului, există meseria numită "scriitor de vagoane". Mi-am amintit astfel că un fost preot greco-catolic, Gheorghe Ungureanu, după ce a ieşit din închisoare a fost angajat pe acest post, umilitor pentru un intelectual de talia lui. La un moment dat, am primit de la el o ilustrată trimisă din Italia unde, se vede, regimul îi permisese să se ducă. Dar asta era în anul 1977, un an din aşa-zisa "liberalizare" a regimului comunist din România).
Vitrinierii trebuiau să fie atenţi la o sumedenie de detalii, care ar fi putut da naştere la interpretări. De pildă, nu se putea pune lângă o carte a lui Ceauşescu Ciuma a lui Camus, Groapa a lui Eugen Barbu, Pentru cine trag clopotele a lui Hemingway sau Nebunul şi floarea a lui Romulus Guga, fiindcă, repet, lumea putea face tot felul de interpretări. (Nu s-a cenzurat titlul piesei lui Dumitru Mazilu, Proştii sub clar de lună, în Sub clar de lună, din aceleaşi considerente – nu cumva oamenii să creadă că "proştii" ar fi cei doi?!).
Foarte multe cărţi aveau, pe coperta a IV-a, fotografia autorului. Uneori, în vitrină se expuneau mai multe exemplare din aceeaşi lucrare, făcându-se vizibile atât coperta I, cât şi coperta IV, pentru ca cititorii să se familiarizeze şi cu fotografia autorilor. Ei bine, în anul 1989, a venit o dispoziţie prin care se interzicea expunerea cărţilor care aveau fotografia autorilor. Iar cărţile nu se mai tipăreau cu fotografia autorilor. Explicaţia este simplă: alături de cărţile cu fotogafia lui Ceauşescu apăreau şi aceste cărţi cu fotografii, care, nu-i aşa, puteau eclipsa fotografia tovarăşului. De altfel, colecţia BPT a Editurii Minerva, care avea în mod tradiţional, pe coperta IV, fotografia autorului, a apărut în 1989 fără fotografia autorilor. Nu ştiu multe cazuri, dar îmi amintesc de volumul Anei Blandiana – Poezii (Prefaţă de Eugen Simion. Notă bibliografică de Elena Murgu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989), tipărit fără fotografia poetei pe coperta IV. Am fost întrebat adesea cum veneau aceste instrucţini de la "centru". Nu ştiu, fiindcă nu primeam nici adrese oficiale, nici note telefonice. Existau şi alte căi de comunicare, pe care efectiv nu le ştiu! Se vede că cenzorii vremii nu doreau să lase urme în urma lor, care i-ar fi putut compromite în posteritate!
Să mai spun că aceste vitrine ale noastre erau folosite, prin mai-iunie, pentru a expune panourile cu absolvenţii unor licee de prestigiu din Cluj. O frumoasă tradiţie a învăţământului nostru, abandonată sau interzisă acum, nu ştiu exact. Noi nu avem nici un beneficiu (financiar) în urma expunerii acestor panouri, în afară de acela că trecători, privind la tablouri, priveau, volens-nolens, şi cărţile expuse.
Revin la vitrine. Eu nu aveam mari tangenţe cu aceşti artişti vitrinieri. Ei erau angajaţii centrului, de acolo primeau "indicaţii" privind ritmicitatea schimbării cărţilor din vitrină, tematica vitrinelor, priorităţile editoriale care trebuiau expuse etc. Eu îi "alimentam" doar cu volumele de care aveau nevoie. Se înţelege că modul de organizare a vitrinelor depindea mult de atmosfera politică a epocii.
Desigur, în anii lui Ceauşescu, vitrinele erau pline, nonstop, cu operele sale. Erau mereu actualizate cu documentele recente de partid, cu textele cuvântărilor lui Ceauşescu. Aşa le-a prins revoluţia din decembrie 1989, petrecută, la Cluj, şi lângă aceste vitrine (mai precis în spaţiul dintre librărie şi Hotelul Continental).
Ion Vlas - Amintirile unui librar, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2007, p. 79-82
