Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În ultimii ani ai regimului comunist, folclorul urban preschimbase lozinca oficială "Ceauşescu PCR" într-o expresie anecdotică lungită hâtru sub forma "Ceauşescu pe cer e!". Vorbe de duh care, dincolo de umorul lor sec, ascundeau totuşi un fapt real: plimbăreţul preşedinte al României socialiste şi-a petrecut foarte mult timp la bordul avioanelor oficiale, care l-au purtat pe toate meridianele şi paralele lumii.
Piloţii: oameni cu totul deosebiţi, cu nervi de oţel şi o pregătire excepţională, cărora le încredinţăm vieţile noastre când ne suim într-un avion. Iar după cum ştim, Ceauşescu s-a deplasat adeseori pe calea aerului. Uneori aici, pe lângă casă, între două oraşe ale României socialiste. Alteori, spre cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, la mii de kilometri distanţă. În mâinile cui îşi punea viaţa şi pe cine se baza el în astfel de ocazii? Pe avioanele şi pe piloţii care le deserveau în ceea ce, neoficial, se numea "Flotila Specială". O instituţie aparte, despre care noi, oamenii obişnuiţi, nu ştiam mare lucru. O instituţie ascunsă sub un văl des de secrete care nici până în zilele noastre nu s-a risipit de tot.
"ZBOR DE IMPORTANŢĂ DEOSEBITĂ"
Exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă un Nicolae Ceauşescu transpirat, târând după el geamantane imense cu bagaje, cu biletul de avion în dinţi, înghesuit printre călătorii din Aeroportul Internaţional Otopeni în aşteptarea unui avion care să-l ducă într-o ţară de la capătul lumii. O scenă de teatru absurd care nu s-a petrecut, bineînţeles, niciodată. "Nea Nicu" era şef de stat şi nicăieri în lumea asta şefii cei mari nu se amestecă, pe aeroport, cu oamenii obişnuiţi. Ne place sau nu, în faţa lumii, el era pe atunci cel mai înalt reprezentant oficial al ţării noastre. Poziţie de vârf ce-i oferea un statut aparte. Aici, acasă, momentul în care "avionul prezidenţial" îşi desprindea roţile de pe betonul pistei marca încheierea unor proceduri complexe care, declanşate cu mult înainte, respectau nişte rutine exersate până la cel mai mic amănunt. Proceduri şi rutine aplicate şi astăzi, în cea mai mare parte a lor, în toată lumea civilizată. Inclusiv în ţara noastră.
"Sunt YR Alfa, Delta, Delta, zbor de importanţă deosebită. Permiteţi decolarea pe direcţia... " Cuvinte seci care, recepţionate în căştile operatorilor din Turnul de Control al Aeroportului Internaţional Otopeni, anunţau că, singur sau însoţit de o delegaţie oficială, Nicolae Ceauşescu pornea, pe calea aerului, într-o nouă vizită externă. Iar "YR Alfa, Delta, Delta" era indicativul celui mai sigur şi mai bine păzit aparat de zbor din România socialistă: avionul prezidenţial. În urmă cu două decenii, acesta era "vârful de lance" al unei structuri deosebit de complexe: "Flotila specială". Sau, pe numele ei oficial, "Flotila 50 Aviaţie Transport".
Fost angajat al acestui eşalon de elită, pilotul Florin Stoian ne-a detaliat câteva aspecte privitoare la funcţionarea acestei structuri a forţelor noastre aeriene. "Flotila specială" era o formaţiune de aviaţie compusă şi deservită de mai multe tipuri de aparate de zbor, fiecare cu misiunea lui specifică. Efectua toate zborurile speciale, inclusiv cele internaţionale, care-l aveau drept pasager pe Nicolae Ceauşescu. Dar în acest caz era vorba despre "Detaşamentul Boeing 707", compus din trei aparate de acest tip. Dintre ele, cel înregistrat sub indicativul "YR ADD" era avionul principal. Celelalte două erau avioanele de rezervă, pregătite de zbor pentru cazul în care primul ar fi fost indisponibil din indiferent ce cauze. Fiecare dintre ele avea trei compartimente distincte: un birou oficial - aşa-zisul "meeting room", camera de odihnă a preşedintelui, prevăzută cu pat, birou, dar şi baie individuală, plus un al treilea compartiment rezervat celorlalţi membri ai delegaţiei oficiale. În plus, exista şi tehnica specifică de secretizare a comunicaţiilor şi a convorbirilor pe care şeful statului le efectua la bordul avionului.
Oficial, şi aşa cum se întâmplă în toată lumea, avionul prezidenţial reprezenta România. Indiferent unde s-ar fi aflat în lume, când treceai de scara aparatului, intrai pe teritoriul de stat al României. Funcţia pe "avion prezidenţial" era doar o calitate oficială care, cel puţin teoretic, nu era legată de persoana celui care ocupa cea mai înaltă funcţie din stat. Atunci când era la bord, Ceauşescu avea întotdeauna ultimul cuvânt. Dar asta doar după ce analiza propunerile adevăraţilor specialişti, adică ale piloţilor. Fiind comandantul suprem al forţelor noastre armate, el era, formal, comandantul zborului care îl avea drept pasager. Dar interfaţa reală dintre el şi piloţi era asigurată, întotdeauna, de locţiitorul pentru zbor al comandantului aviaţiei militare, generalul Horia Opruţă. În câteva cazuri, funcţia a fost preluată şi de gen. Gheorghe Zărnescu, comandantul Aviaţiei Militare. Dar Opruţă, acum decedat, a participat la cele mai multe dintre zborurile lui Ceauşescu.
VERIFICĂRI "LA SÂNGE"
Înaintea oricărei misiuni prezidenţiale, aeronava aleasă efectua un zbor de verificare, în cursul căruia erau executate toate manevrele de zbor cuvenite. Exista şi o comisie care analiza în amănunt starea tehnică a avionului. După aceea, aparatul era sigilat şi predat Gărzii prezidenţiale, care era o formaţiune distinctă a Securităţii. Stabilirea datelor de zbor, dar şi a celorlalte amănunte nu se lăsa niciodată la voia întâmplării. Iar deciziile erau luate pe o "filieră" oficială strictă. Atunci când se planifica o vizită externă, Ceauşescu discuta cu Silviu Curticeanu despre destinaţie şi traseu. Cu acea ocazie, indica ora şi ziua plecării. Acela era şi momentul ce marca debutul tuturor procedurilor.
În cazul vizitelor scurte, tot ceea ce ţinea de "protocol", adică mâncarea, băutura şi hainele, era luat de acasă. La fel ca şi documentele oficiale ce urmau să fie dezbătute în cursul vizitelor internaţionale, precum şi toate anexele lor. Traseul extern era stabilit dinainte sub titulatura "Zbor de importanţă deosebită". Apoi, se luau toate aprobările de survol, de la autorităţile tuturor ţărilor peste care urma să se zboare. În vizitele interne, cursa prezidenţială nu era escortată de avioane militare. În schimb, în cele externe, escortarea se făcea în raport cu protocolul stabilit anterior cu "gazdele". Se considera drept un gest de politeţe diplomatică faptul ca, odată ajuns la graniţa ţării de destinaţie, avionul prezidenţial să fie escortat de aparate militare locale. Iar Ceauşescu a beneficiat de foarte multe ori de acest "detaliu" diplomatic. În cursul zborului, şeful statului discuta cu membrii delegaţiei, pe care îi chema la el în "salon". Altfel, la el nu avea acces decât şeful cancelariei prezidenţiale. Garda personală îl însoţea peste tot. Inclusiv în avion, unde nu-l scăpa nici o clipă din ochi.
În afara Boeingului, din Flotila Specială mai făceau parte şi avioanele tip Rombac, cu care Ceauşescu nu a zburat. În schimb, miniştrii... da! În afara acestor avioane mari, existau şi elicopterele Dauphin, 4 sau 5 bucăţi, care-l transportau doar pe el. Pe elicopter, pilotul preferat era celebrul Maluţan. Plus colegii săi, coloneii Stavilă şi Ciocan. Elicopterele aveau exact acelaşi regim de siguranţă ca restul avioanelor. de asemenea, existau elicopterele Puma şi MI 17, dar acestea erau auxiliare: erau antemergători, asigurau doar însoţirea şi nu aveau armament de bord.
La misiuni speciale, când erau primiri din străinătate, inspecţia şi paza zonei se făceau cu elicoptere Alouette, înarmate. În "Flotilă" mai existau şi câteva aparate AN24 şi AN26 cu care zburau, de obicei, membrii Guvernului şi ai CC al PCR. Alături de ele mai zbura şi BN2-ul, avion pentru misiuni de curierat. Când Ceauşescu era la mare, la Neptun, acesta asigura legătura dintre CC şi baza de la Neptun. Erau două sau trei curse pe zi care duceau hrana pentru Ceauşescu, transportată în containere sigilate, păzite de garda lui. Motivul pentru care se folosea acest tip de avion uşor, în alternanţă cu elicopterele MI 17 şi Puma, este că acesta, fiind un aparat uşor, putea să aterizeze pe Aerodromul Tuzla. Vila de la Neptun avea propriul heliport.
Din spusele celor care au zburat cu el, rezultă că lui Ceauşascu nu-i era frică de avion. Dar şi că avea foarte multă încredere în piloţii lui. Iar aceştia erau plătiţi foarte bine şi la fiecare misiune prezidenţială primeau prime de zbor consistente. De altfel, militari fiind, salariile lor erau compuse din solda pentru gradul de colonel, solda de funcţie, plus acele prime de zbor. Bineînţeles că nu oricine putea ajunge acolo. Angajaţii "Flotilei" erau aleşi dintre cei mai buni piloţi militari. La intrarea în rândurile acestei elite, aveau la activ cel puţin 7.000-8.000 de ore de zbor. În cursul zborurilor, miniştrii se purtau corect cu piloţii. Fapt de la sine înţeles: viaţa lor stătea în manşa pilotului care-i ducea unde aveau treabă.
Citește pe Antena3.ro
