Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astăzi se împlinesc 143 de ani de la detronarea Domnitorului, Alexandru Ioan Cuza. Cu acest prilej, publicăm integral o scrisoare puţin cunoscută adresată de Cuza Vodă Împăratului Napoleon al III-lea al Franţei, în care Prinţul Unirii îşi exprimă disponibilitatea de a renunţa la Tron. Nu a fost lăsat însă să facă acest ultim gest frumos, "monstruoasa coaliţie" urzind planul abdicării sale silite în noaptea de 10/11 februarie 1866.
Cu modestie, Prinţul Unirii se întreabă în scrisoarea adresată lui Napoleon al III-lea: “Sunt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care Providenţa mi l-a încredinţat?”
Sursă: www.bvau.ro (Biblioteca V.A.Urechia Galaţi)
În urmă cu aproape un secol şi jumătate - după 7 ani de domnie rodnică, în care scurt timp fondase România şi prin mari reforme democratice pusese bazele Statului naţional modern - Cuza Vodă, considerând că mesajul său s-a încheiat - şi-a făcut cunoscută disponibilitatea de a trece domnia unui Principe străin dintr-o mare familie imperială sau regală nemegieşă cu ţara noastră. Declaraţia a fost făcută de la Tribuna Parlamentului, la 5 decembrie 1865. Duşmanii lui Cuza Vodă - marii boieri conservatori şi liderii liberali radicali - loviţi în puterea economică şi în cea politică prin reformele agrară şi electorală decretate la 2 mai 1864, s-au precipitat atunci şi au decis să-l împiedice pe lealul Domnitor de a face ultimul său gest frumos. De ce să nu-l facă ei - şi-au zis conjuraţii "monstruoasei coaliţii", urzind planul abdicării silite întâmplate în noaptea de 11 februarie 1866. Cu acea funestă ocazie, a fost sechestrată întreaga arhivă a Domniei Prinţului Unirii, iar complotiştii au lansat ignobila versiune prin care-l acuzau pe marele Domnitor patriot de rusofilie şi tendinţe de instaurare a Domniei ereditare. În apărarea memoriei lui Alexandru Ioan Cuza publicăm scrisoarea sa din 1 octombrie 1865, trimisă Împăratului Napoleon al III-lea, prin care făcea un succint bilanţ al domniei sale şi cerea sprijin pentru împlinirea ultimului deziderat al Divanurilor ad-hoc din 1857, referitor la aducerea pe Tronul României a unui Principe străin. Scrisoarea a fost tăinuită de detronatorii lui Cuza Vodă vreme de 62 de ani, iar textul integral se publică abia astăzi, în anul jubileu 2009.
Scrisoarea adresată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza ÎmpĂratului Napoleon al III-lea
Bucureşti, 1 octombrie 1865Sire,
Când Majestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte, că o idee mare, o idee napoleoniană a inspirat această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel căreia EA i-a încredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor şi a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curând să confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului român vor primi serioase garanţii.
Această nouă stare de lucruri cerea un om nou - concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa unei renovaţii politice atât de preţioase pentru ţara mea.
M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte, trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie să ţii treaz patriotismul românilor, impunând limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional. După şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că Guvernul Meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată.
Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de Puterile vecine care văd tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.
În aceasta, Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de treizeci de ani de Monarhie constituţională poate totuşi să demonstreze că nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui Stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor, făcându-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernământ pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele mai civilizate. Din fericire, progresul are legi invincibile. În ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor noastre, România a pornit înainte.
Am fost destul de fericit să realizez Unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion de ţărani clăcaşi un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi pun frâu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia Justiţiei, care lăsa mult de dorit, s-a ameliorat sub influenţa Curţii de Casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la încercări pe care le cred premature, n-a putut răspunde aşeptărilor mele; Curtea de Conturi şi Casa de Consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor devenite foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Majestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie, o alta va fi construită în primăvară. Sunt în preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale. În sfârşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un Imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sunt strâns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decât patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datând din timpul domniei Împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe, nu ne veneau decât din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate în Franţa, douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datoresc generozităţii Majestăţii Voastre Imperiale, au fost distribuite comunelor, în care am constituit un serviciu de gradă care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor, pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi două de tunuri ghintuite, construite în Franţa după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decât trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele ruseşti sau austriece, am astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin rezervele noastre duble la tripul efectivului său normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sunt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va complecta în curând ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărca prea mult bugetul Statului.
Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat vizibil. Trebuie să ne amintim ce au fost altădată Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia marile schimbări care s-au realizat. Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost prada străinilor, când un loc de trecere, când un câmp de bătaie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele Puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pământul nostru, Rusia, stăpână atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cât au apăsat aceste încercări teribile asupra ţării atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire, graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sunt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum câţiva ani ca o onoare. Într-un cuvânt, Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţă: el este român şi nimic altceva decât român.
Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizându-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gândului meu, raportând toate succesele puternicii protecţii a Majestăţii Voastre Imperiale. La fiecare oră grea a Domniei mele m-am simţit susţinut de mâna Franţei şi m-am obişnuit să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care le impuneau. Majestatea Voastră Imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţiile atât de arzătoare în Europa Orientală. Contând pe tot sprijinul Majestăţii Voastre Imperiale am îndrăznit eu să stabilesc, pe Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie între România şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului.
Dar de câtva timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Majestatea Voastră Imperială să-mi permită să-i expun în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întâmpin. Fost-am oare prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sunt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care Providenţa mi l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobândite până acum de România şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie, când Monitorul a publicat în două rânduri, în cursul lunii septembrie, rânduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al majestăţi Voastre Imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de Guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de Ţară.
Ce vederi au inspirat aceste rânduri? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate de presa Austriei asupra acestor calcule care fac din Principatele Unite obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-aş fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii române independente poate fi sacrificată atâta timp cât glasul Împăratului Napoleon va fi preponderent în lume. Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Majestăţii Voastre Imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează să împiedice dezvoltarea prosperităţii noaste, s-ar putea ca, neputând judeca decât după rezultate, Majestatea Voastră Imperială să aprecieze că autoritatea mea personală este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Majestatea Voastră Imperială, dacă ea socoate că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mâini mai abile decât ale mele, eu sunt gata, Sire, să cobor de pe Tron. Majestatea Voastră Imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Majestatea Voastră Imperială îl va socoti favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Majestăţii Voastre Imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat de la început decât ca o penibilă povară. Nu-mi va rămâne nimic de dorit, Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii sale şi să-mi asigure stima Majestăţii Voastre Imperiale. Încrederea fără rezerve pe care o arăt Majestăţii Voastre Imperiale o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai Împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul Vostru, Sire, va fi, nu mă îndoiesc, o nouă dovadă a constantei Voastre solicitudini pentru Ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Majestăţii Voastre Imperiale pentru poporul român.
Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sunt al Majestăţii Voastre Imperiale,
Sire,
prea umil şi prea plecat servitor
Principele A.I. Cuza
Citește pe Antena3.ro
