A adăpostit un evreu în 1941

După ce am publicat un interviu cu generalul de aviaţie Dobran, care a fost identificat după 60 de ani de americanul pe care-l doborâse, am primit pe forum un mesaj interesant. Domnul Miron Blendea, rezident în SUA, ne-a dat de veste că tatăl său, născut în 1915, a protejat un evreu în timpul războiului şi ar vrea să aibă veşti despre ce s-a întâmplat ulterior cu el. Am pornit spre satul Teliu din judeţul Braşov, unde stă veteranul Blendea-senior. Am găsit un om cu o poveste de viaţă fantastică. O publicăm şi în speranţa că ar putea afla, la 94 de ani, ceva despre tânărul evreu din 1941.

Jurnalul Naţional: Încep cu subiectul pentru care m-aţi chemat... Care e povestea cu tânărul evreu despre care aţi vrea să aflaţi ce a păţit?

Moise Blendea: Eu am făcut tot războiul. Eram soldat-fruntaş sanitar în 1941, când am plecat în Basarabia, când a zis Antonescu să trecem Prutul. Era, cred, sfârşitul lunii iulie, unitatea mea ajunsese undeva lângă Dubăsari, ne făcusem acolo nişte bordeie provizorii. Auzisem că şi ai noştri, şi nemţii lichidează evrei unde-i prind, pe motiv că sunt comunişti. A apărut un băiet tare spăriat lângă bordeiul meu, în zdrenţe. Avea cam 17-18 ani şi vorbea bine româneşte, cu accent de basarabean. Mi-o zâs că lângă Tiraspol îi duc pe unii evrei să-i puşte şi îi pun înainte să-şi săpe gropile. Noaptea el fugise pe întuneric şi ajunsese unde era unitatea mea în trecere. Mi-o fost milă, eram cu frica lui Dumnezeu. I-am dat din mâncarea mea şi l-am culcat noaptea la mine-n bordei. O umplut totul de păduchi şi raniţa o fost plină. Colegii mei de la ambulanţă s-or spăriat, îmi ziceau "dacă te prinde Aldea te-mpuşcă", că aveam un maior tare al dracului. De dimineaţă băiatul o plecat, voia să treacă Nistrul. Ştiu că îi tare greu de aflat, dar poate prin intermediul dumneavoastră îmi dă cineva de veste ce s-o ales de el. Era mai tânăr decât mine, dacă o scăpat atunci poate mai trăieşte. Nu l-am întrebat nume, nimic.

Aţi mers mai departe cu frontul?

Da, am fost la Odessa, care a căzut foarte greu. Ca brancardier-sanitar am văzut răni groaznice. După Odessa am stat 3 luni în refacere şi ne-or trimis fix la Cotul Donului, unde o fost iadul pe pământ. Unitatea noastră de ambulanţă era chiar acolo unde au rupt ruşii frontul. Trupele noastre nu mai aveau legătură între ele, era multă panică. Se trăgea de peste tot, făcuseră praf Divizia a 9-a. Aveam mantaua zdrenţuită de gloanţe, dar nu m-au atins. Erau -45 de grade. Am avut noroc, o oprit o maşină cu un căpitan de stat major. M-o luat cu el, la comandamentul unei divizii, să evacuăm arhiva, actele. Şi generalul de acolo era speriat. Ruşii ne prinseseră în mai multe cercuri, eram înconjuraţi pe 45 de kilometri. Ne-a ordonat să încercăm să ieşim din încercuire cu arhiva. Am reuşit să scăpăm, după ce am trecut pe lângă mormane de cadavre îngheţate, ziceai de la distanţă că-s muşuroaie de furnici.

Reacţionar

Ştiu că majoritatea românilor de acolo au căzut prizonieri şi au fost deportaţi în Siberia...

Noi ne-am strecurat... Eu era să pic prizonier la Odessa. Ca sanitar, la o luptă lângă oraş, am văzut un ostaş român rănit care striga. M-am dus la el şi au apărut 3 ruşi care m-or înhăţat. Nu ştiu ce a fost în capul lor, poate milă, că mi-au dat drumul înapoi la poziţie la români, fără să-mi facă nimic. Din cei picaţi la Cotul Donului, o parte şi-au lăsat oasele în Siberia, alţii or format divizia comunistă Tudor Vladimirescu. Mai târziu, în 1944, i-au adus pe unii ofiţeri să ne intimideze, nu să lupte împotriva noastră. Apăram Prutul şi aduseseră megafoane mari, la care vorbea generalul Cambrea, şeful diviziei roşii: "Fraţi români, predaţi-vă! Nu aveţi nici o şansă!". Erau buni propagandişti ruşii, unde eram noi, unitate din Braşov, mai vorbea la megafon un ofiţer de artilerie tot din zona asta. În 1944 m-au demobilizat, eram în armată cu o pauză de un an, în 1938, din aprilie 1937. Drept recompensă, m-au deportat la Canal.

Deci şi în 1940 eraţi în armată... Aţi prins evacuarea Basarabiei după ultimatumul sovietic?

Da, eu făcusem şcoala de felceri militari în 1937 şi am fost concentrat în 1940 să particip la deparazitarea trupelor din Basarabia. Ordinul de retragere a picat ca un fulger. A trebuit să încărcăm inventarul în căruţe, nu aveam maşini. Ruşii, i-am văzut, veneau ca la distracţie, cântând din muzicuţe, balalaici şi armonici. Populaţia era împărţită, cei mai mulţi erau speriaţi, voiau să treacă la Prut, dar basarabenii comunişti, care erau şi ei destui, încercau să ne convingă să dezertăm, să rămânem acolo. Nu ne-a atacat nimeni pe parcurs, cum s-a întâmplat cu alte eşaloane.

De ce v-au dus la Canal?

Eu, în civilie, eram agricultor, aveam pământ. Cum au venit comuniştii la putere, mi-am dat seama că ne vor pământul, bunurile. Mai vorbeam împotriva lor prin sat, pe la cârciumă. Dintr-atât, securiştii de aici mi-au pus eticheta de reacţionar şi m-au dus în lagăr între 15 martie 1950 şi 15 septembrie 1951. Am stat la Canal, la Poarta Albă, numai cu ofiţeri, doctori, profesori, oameni mari. Îmi amintesc pe doctorul Ţocu Iosif din Târgu Mureş cu care vorbeam seara în lagăr şi ne rugam să vină americanii să ne scape. Vedeam cum toţi ciobanii ajunseseră plutonieri la lagăr şi băteau la detinuţi cu bâta. Eu mă întelegeam destul de bine şi cu comandantul lagărului, căpitanul Craioveanu Gheorghe din Ploieşti. Ciudat, dar fusese şi el închis. În război avusese grad de colonel şi-l acuzaseră de crime de război. Nu ştiu cum, dar îl eliberaseră, îl degradaseră şi îi dăduseră ordin să înceapă el lagărul de la Poarta Albă. El nu bătea, se ocupa de administraţie, dar erau securişti şi gardieni care făceau asta.

V-au bătut şi pe dumneavoastră?

Mai puţin la Canal. Aici, în sat, securiştii locali aveau centru la Întorsura Buzăului. Veneau şi mă luau în anchetă, încă din 1948-1949 şi mă băteau. Apăreau noaptea, îmi speriau copiii, să caute dacă nu ascund alimente sau paraşutişti. Voiau să mă facă agentul lor, dar am rezistat. Ultimii oameni din sat se făcuseră activişti şi securişti. Am mai trecut printr-o anchetă violentă în 1962, fiindcă nu am vrut să mă înscriu în colectiv. Am stat închis şi atunci, o lună. Mă ţineau acolo şi veneau să mă preseze să mă înscriu în colectiv, că-mi dau drumul. Nu am vrut de nici un fel să semnez şi până la urmă mi-au dat drumul, nu am fost cooperator. Şi după, multă vreme, au venit activişti de la raionul de partid să mă forţeze, mă ameninţau că ajung iar la puşcărie. Am suferit mult pentru pământ, mai sufăr şi acum. Am 7 hectare de pământ de pe partea soţiei, de la mama ei şi cei de la primărie nu vor să ne dea titlul de proprietate. Muncim noi pământul ăsta, e practic în folosinţa noastră acum, dar nu putem să-l lăsăm moştenire, vin nepoţii şi întreabă de el. Noi avem zilele numărate, am 94 de ani, poate că după ce ne stingem cineva care a ochit pământul îl vrea. La fel se întâmplă şi cu alte 7 hectare de pădure care erau ale noastre.