Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ador să citesc cronică de teatru. Mai ales atunci când nu-nţeleg nimic. Analiza asta intrauterină, i-aş zice, chiar transvaginală, cu uşoare accente metafizice, a unui experiment scenic de orice anvergură ar fi devine cu atât mai delicioasă cu cât termenii folosiţi îmi sunt completamente străini. Pardon. Etranjeri.
Cronica de teatru, uneori chiar şi cronica muzicală, analizele "fără pretenţii exhaustive" dar care cu siguranţă, în capul lor se cred cu totul şi cu totul exha... mă rog... , dar n-o spun în gura mare ca să nu zică lumea că autorul se dă mare. O umbră de smerenie pozează cu grijă în spatele peisajului unui ego strâns poate prea rău între capsele bunului-simţ. Bunul simţ ca poruncă socială! Ah, ce nedreptate! Ce ciudă mi-e că io nu pot să aşa!
Textele astea m-au umilit mereu şi-or să continue să mă umilească, pentru că eu niciodată n-o să pot să fiu mama unor asemenea entităţi. Titluri superbissime înnobilează hârtia sau spaţiul virtual cu dimensiunile lor mistice, neexplorate: "Acţionism ludico-manelisto-peisagist". Superb. Superb! Pur şi simplu minunat. Cum să nu mă polueze furia zavistiei scriitoriceşti? Cum să nu mă apuce toate spumilii în faţa unui asemenea text, a unui asemenea titlu? "Regizorul amfetaminizează ludicoman
"Stoarce textul lui Sebastian de balastul literar-anost şi dinamizează dialogurile prin accente actanţial-stilistice, care stabilesc un raport de confruntare semantică critică cu textul permeabil. Dramaturgia textului menţine atracţiile erotice de bază, pe care le spaţializează pentru a face din joc trambulina cotidianului corporatist". Ai lăv it! "Totul o ia uşor, uşor razna într-o joculare care porneşte de la caraghioslâcuri yoghine, trece prin seducţii puşteşti, prin travestiuri manelisto-peisagisto-nostalgice şi dă cu capul de ordinea din subordinea corporaţiei." Vedeţi? Despre asta vorbesc eu! Despre "joculări" şi "caraghioslâcuri yoghine", despre "deplasările de conţinut dramaturgic".
Astfel de joculări mie n-or să-mi vină niciodată, iar cât despre "deplasările de conţinut dramatic" nici atât. O ciudă ontologică mă cuprinde furibund. Sunt rabiată de microbul toxic al pizmei.
"Nu credem că tonul grav, tragic sau cel puţin dramatic reprezintă punctul de contact cu realitatea sonoră a interiorităţii creatorului". Îmi şi imaginez cadrul perfect pentru rostirea unei atât de colosale fraze. Foşnească taftaua! Strălucească organza! Curgă şampania! "Nici noi!", aş răspunde numaidecât, bălăbănind un evantai din pene de struţ.
Îmi înţeleg micimea spirituală şi chiar mi-o cultiv împreună cu neputinţele intelectuale. E tot ce am io mai bun în mine. Mă agăţ paranoic de incapacităţile inteligenţei mele pe când de fapt mă rostogolesc în nămol împreună cu prietena mea cea mai bună, ranchiuna. Sunt o panaramă, o jagardea intelectuală, sunt nişte muci într-o fasole. Sunt un nimeni, nu mă plac.
"Ocolirea şablonului, care duce uneori la lipsa de concentrare ni se pare a fi oportună, însă pentru schiţarea unor fizionomii cinematografice revolute". Fată, ce irefutabilă-mi pari! Mi se pare că n-ai nici o problemă estetică. Am certitudinea că le ştii pe toate. Că n-am io întrebări câte răspunsuri ai tu. Că jonglezi cu perspicacitate cu ideile aşa cum io jonglez fără îndemânare cu aluatul de pizza (nu mi-a ieşit niciodată, niciodată nu mi-a reuşit nimic).
