Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O scrisorică viermănoasă, semnată și expediată la Stockholm de Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Dinescu și Ana Blandiana, a spulberat șansele autorului oltean. În situații asemănătoare au fost, de-a lungul timpului, Lucian Blaga, Tudor Arghezi ori Nichita Stănescu. Blestemul invidiei de esență românească pare să fie indestructibil, nici până în ziua de astăzi, când faimoasa distincție e aproape perimată, cultura noastră nefiind capabilă să-și susțină cu adevărat un vlăstar în cursa pentru câștigarea acestei etichete literare lucioase.
Marin Sorescu, fiu al Bulzeștiului - sat doljean pe care l-a imortalizat în ciclul poetic „La lilieci”, cu mama Nicolița în rolul povestitoarei -, a debutat în 1964, la 28 de ani, cu mănunchiul de parodii „Singur printre poeți”. A mai publicat încă douăzeci și trei de volume, devenind o figură remarcabilă a poeziei românești contemporane, alături de congenerii Nichita Stănescu ori Leonid Dimov. În 1966 Marin Sorescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea „Poeme”, reușind să repete această performanță de alte cinci ori. Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tușiți” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de patru volume intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988). Un poet care la începutul anilor ’90 era, așadar, bine ancorat în peisajul cultural. De altfel, anvergura creației l-a propulsat, la propunerea Academiei Române, în postura de concurent la Premiul Nobel pentru Literatură.
Înainte a picat Nichita
Rememorează Eugen Simion, istoric literar și prieten intim al autorului romanului erotic „Trei dinți din față”: „În 1992 Marin Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru Premiul Nobel, mai exact fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie”. Cum așa? „Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul…”. Altfel spus, Sorescu n-a fost urmărit doar de ghinion. Eugen Simion reia pe un ton încărcat de amărăciune: „Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Marin Sorescu”.
Dinescu, Doinaș, Blandiana
A fost oare posibil așa ceva sau e doar o legendă? Eugen Simion ripostează zâmbind amar: „Marin mi-a vorbit la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi și numele instigatorilor. Păstrez și eu discreția. Am motivele mele”. Dacă fostul președinte al Academiei Române a evitat să le spună pe nume detractorilor lui Marin Sorescu, profesorul Dan Zamfirescu le-a scrijelit apăsat pe hârtie: „Am mai scris despre doi dintre cei trei. Ei sunt implicaţi direct în refuzul Premiului Nobel pentru Sorescu. Unul e Mircea Dinescu, alta e doamna Ana Blandiana şi al treilea, Dumnezeu să-l ierte!, Augustin Doinaş”. Trei poeți de același neam și sânge au dat la gioale unui alt poet al poporului lor în cursa pentru un premiu literar internațional prestigios. Nimic mai românesc, nu? De remarcat că, de-a lungul timpului, Lucian Blaga și Tudor Arghezi au fost și ei „ajutați” de propriii concetățeni să treacă razant pe lângă „Nobel”. „Unii contemporani - a încheiat profesorul Eugen Simion - cred și azi că Marin Sorescu a străbătut fericit și liniștit dictatura comunistă, a călătorit mult, a fost tradus peste tot, a avut succes, a fost, pe scurt, un profitor al regimului totalitar. Fals!”
„Vărul Shakespeare” din zona subversivității
Marin Sorescu n-a fost doar un poet de talie europeană, ci și un dramaturg pe măsură: „Piesele-fanion sunt cele din ciclul «Setea muntelui de sare»: (hitul dramatic «Iona», monologul metafizic «Paracliserul», arhaizanta «Matca»), unde mitul e tratat în cheia parabolei existențialiste. Causticele «Există nervi» și «A treia țeapă» sau parodic-intertextuala «Vărul Shakespeare» l-au plasat în zona subversivității. În realitate, Marin Sorescu a fost un avocat subtil al refamilizării cu Istoria și miturile ei”, consideră Paul Cernat. Mai mult: „Chiar dacă nu au magnitudinea poeziei și dramaturgiei, nici relevanța criticii și eseisticii, romanele sale inteligente și fantezist ironice - fresca «Trei dinți din față» (1978), metaromanul «Viziunea vizuinii» (1982), dar și atipicul, postumul inedit «Japița» ar merita, cred, mai multă atenție. «Răzbim noi până la urmă la lumină» - finalul «Ionei» e valabil pentru întreaga operă a lui Marin Sorescu: dincolo de mizeriile biografice și de moarte, ea aparține unui învingător postum”.
Un student îndrăgostit
Între 1955 și 1960 Marin Sorescu a fost student la Facultatea de Filologie, Istorie și Pedagogie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (oraș în care s-a înamorat iremediabil de o studentă la Facultatea de Chimie, pe care a luat-o ulterior de soție), secția Limba și literatura rusă (în anul III s-a transferat la secția Limba și literatura română). În „Orașul celor 7 coline” a trăit și primii fiori poetici, debutând în revistele studențești.
Citește pe Antena3.ro
Linșat moral
„Marin Sorescu a fost cel care a editat opera de sertar a lui I.D. Sîrbu și a realizat, între scriitorii din România comunistă, primul (mini)interviu cu Eliade, în 1966 - mai consemna criticul literar Paul Cernat. Linșajul moral suferit ca ministru al Culturii, în perioada 1994-1995, i-a alimentat cancerul hepatic care l-a răpus. Mai înainte, represaliile în urma implicării în Meditația Transcedentală (1982) îi provocaseră un diabet dur (din dizgrație fiind salvat de Adrian Păunescu)”.
De mână cu prichindeii
Marin Sorescu a fost și un excelent povestitor pentru cei mici: „Într-o istorie autohtonă a literaturii pentru copii, acest spirit ludic și copilăros ar putea oricând figura cu, să zicem, «O aripă și-un picior» (1970), «Ocolul infinitului mic pornind de la nimic» (1973), «Micii grădinari în minunata lume a plantelor» (1987) și memorabilul «Unde fugim de-acasă» - aproape teatru, aproape poeme, aproape povești (1966). Unele sunt ilustrate de autorul însuși (care a fost și un bun artist plastic)”, conchidea Paul Cernat.
86 de ani se împlinesc pe 29 februarie de la nașterea poetului Marin Sorescu
„Marin Sorescu este, fără îndoială, cel mai mare scriitor român postbelic”, Eugen Simion, academician
Lupta individului fragil cu spaima, opresiunea, boala și moartea e definitorie pentru întreaga operă”, Paul Cernat, critic literar
