America, in mixer

Desi obisnuiti cu uraganele, americanii au descoperit la Katrina o furie nemaivazuta. Si la guvernanti, adevarata impotenta. Corespondenta Jurnalului National in SUA, Mihaela Biliovschi, martor si actor, in acelasi timp, al tragediei americane, a stat de vorba cu oameni fericiti. Pentru ca, in pirueta ei grabita, Katrina a uitat sa le ia si vietile. In exclusivitate pentru Jurnalul National, ea relateaza experienta celor trei zile petrecute in infernul din sudul SUA.

S-a aventurat, in numele meseriei, si a ajuns acolo unde a lovit natura. Mihaela Biliovschi, martor al tragediei americane, relateaza, in exclusivitate pentru Jurnalul National, drama sinistratilor. Despre ce inseamna viata, dupa trecerea Katrinei, intr-un reportaj de la fata locului, scris de un jurnalist roman, devenit peste noapte martor si actor al unei drame nationale in cea mai puternica tara din lume.

Evadatii sunt peste tot. Cei mai multi in zona benzinariilor. Acolo este sansa lor. Am facut un popas la o benzinarie situata la iesirea din Mobile, din statul Alabama, cel mai putin afectat de uragan. Aici, ca peste tot, nu se stie numarul mortilor. Si oamenii nici nu vor sa vorbeasca despre acest lucru. Cu ghetele pline de noroi, cu fetele transpirate de caldura infernala, stau inghesuiti in minimarketul alaturat, indulcindu-se cu inghetate uriase. Mananca, nu vorbesc deloc. Decat daca ii intrebi. "Nu, nu as vedea de ce vreti sa mergeti ACOLO. Nu aveti nici o sansa. Decat daca aveti destula benzina in canistre", imi spun. Le explic ca nu inteleg de ce nu au parasit zona inainte de a se petrece dezastrul. Pentru ca au fost avertizati, iar meteorologii spun ca nu este nici o posibilitate de a prezice cand va atinge tarmul un uragan. "Avem uragane care ne lovesc in fiecare an. Dar nu au fost atat de distrugatoare. Ne-am gandit ca nu va fi asa de puternic. De fiecare data ne amagim ca nu va fi de data asta. Am crezut ca scapam. O mare greseala", spun acum oamenii.

AJUTOR. Din reporter, Mihaela s-a transformat in agent de interventie, carand apa pentru sinistrati

FARA PERSPECTIVE. Toti spun acelasi lucru si toti sunt hotarati ca, la urmatorul avertisment, sa plece fara sa se gandeasca de doua ori. Uraganele fac parte din viata lor. Pleaca acum fie la prieteni, rude, fie in speranta sa gaseasca un motel destul de ieftin. Habar nu au ce va fi de acum inainte. Nu au mai trecut prin asa ceva. Nu s-au gandit la un asemenea dezastru in viata lor. Nu au perspective. Decat sa gaseasca un adapost. Bisericile din zona le ofera cazare temporara. La gramada. In plus, primesc apa si mancare.

GUVERN NEPREGATIT. Sunt speriati de furia naturii. Au inceput sa se gandeasca la ce este mai rau. La faptul ca Guvernul american nu este pregatit sa ii salveze in situatii de urgenta. "Am primit o lovitura grea de la natura. Iar Guvernul este dureros de neputincios. As spune chiar nepasator. Si ma intreb infricosat oare ce s-ar intampla daca am fi loviti de o bomba nucleara? Guvernul nu este pregatit sa actioneze in cazul unui uragan. Cum sa credem ca ar face fata unei lovituri nucleare?", se destainuie Mike, un familist cu trei copii dupa el si o sotie panicata.

Afara, doua statii de benzinarie, fata in fata. Una nu are benzina deloc. Cealalta are. La cel mai mic pret intalnit pana acum: 2,5 dolari. Explicatia ar fi doar compasiunea proprietarului fata de victime. Si mai are o coada uriasa, de zeci de masini aliniate in speranta sa incarce ceva in rezervorul masinii. Popasul e ca o zona de refugiu pentru cei din Mobile. Caravanele Garzii Nationale au ajuns si acolo cu ajutoare. In timp ce ei se ingramadesc spre intrarea in Mobile, oamenii se calca pe picioare incercand sa iasa. Un afis electronic urias strajuieste soseaua nationala: "God Bless America. God Bless the Victims of the Golf".

SEMNELE DEZASTRULUI. Pornim spre coasta Golfului, acolo unde Katrina a lovit in forta. Pe masura ce ne apropiem, semnele dezastrului se accentueaza. Copaci uriasi, de sute de ani, rupti in doua. Iesim din masina sa facem poze. Un american ne opreste sa ne dea un sfat: "Ati face bine sa nu intrati in iarba. Crocodilii si serpii au fost imprastiati peste tot din ape. E periculos. Mai bine stati pe margine". Nu numai el a spus acest lucru. Este un fapt confirmat si de nenumaratele posturi de radio din zona, unde se vorbeste doar despre Katrina. Despre victime si despre campaniile de ajutorare a victimelor. Un baietel de 10 ani suna in direct si spune ca vrea sa doneze 10 dolari si o sticla cu apa.

TENTATIVE. Reconstructia, aproape imperceptibila, a inceput. Cat va dura, cine stie?

ULUITOAREA SOLIDARITATE. Comentatorul nu mai comenteaza. O femeie suna sa spuna ca ea vrea sa doneze toata sustinerea ei morala si rugaciunile inchinate lui Dumnezeu pentru victimele uraganului. Este la maternitate, pentru ca e insarcinata in luna a cincea cu sase copii. Este tot ce poate face, spune. Mai tarziu, o fetita de 5 ani suna sa doneze 45 de dolari. "De unde ai atatia bani?", intreaba interlocutorul. "Out of my Piggybank", adica pusculita ei.

Un alt reporter comenteaza live dintr-un elicopter ce zboara deasupra coastei Golfului. Vorbeste despre dezastrele din Pascagoula, un orasel situat in Mississippi, la granita cu Alabama. Hotaram pe moment sa mergem acolo, dupa care sa ocolim spre New Orleans. Acoperisuri de la case zburate, palmieri daramati la pamant, mobilier dezmembrat si aruncat in strada. Biserici distruse, banca distrusa, stalpi si cabluri electrice impletite in crengile copacilor atarna pe marginea soselei. Usi si geamuri la case acoperite cu scanduri batute in cuie. Pe strazi circula alene masini cu profesionisti de la comunicatii. Incearca sa recupereze, sa repare ceva. Garda Nationala inainteaza incet. Exact imaginea unui razboi ilustrat in filme. Numai ca diferenta o face ciudatenia aceasta a naturii, uraganul, considerat cea mai distrugatoare forma a naturii. Pe buna dreptate.

REFUGIATII KATRINA

CLICK PENTRU A MARI

LUMEA A TREIA. Inaintam pe sosea. Privelistea e ciudata. Exact cum au descris-o aproape toti reporterii de la fata locului: lumea a treia. Cerul si acest oras mort. Un barbat care si-a gasit barca in mijlocul drumului, la o mila si jumatate distanta de tarm, ne indica o zona in care am putea sa vedem cu adevarat cat de distrugatoare a fost Katrina in oraselul lor. Tot el a informat si in privinta mortilor. Numai la casa mortuara a fratelui sau erau 12. In rest, nu stie. Ma asteptam sa il vad trist, resemnat in cel mai bun caz. Insa a avut curajul sa glumeasca, sa zambeasca. El plecase din oras, asa cum au fost sfatuiti de oficiali. Mai toata lumea a ales sa plece. Cine a ramas, probabilitatea cea mai mare e ca acum zace sub ruine.

VIATA, CU PICATURA. Peste drum, o pancarta din lemn anunta o slujba bisericeasca si ora cand va avea loc. In fiecare zi. Alaturi, strajuiesc doua steaguri. Al Statelor Unite, e drept. Cel al bisericii e cazut la pamant. Ma apropii sa fac o fotografie, nu inainte de a-l fi ridicat pe cel daramat de briza golfului. Un alt reporter fotografiaza din masina. Intra in discutie, mai mult ca sa afle cine sunt si de ce am facut acel lucru. O tanara opreste masina langa mine si-mi multumeste de doua ori. Si-mi spune sa merg in curtea bisericii, pentru ca preotul va vorbi cu mine.

Gautier Presbytarian Church. Nici nu dau buna ziua, ca ma si intreaba daca pot sa ajut. Fara sa stie cine sunt. "Sunt pastorul bisericii, Chris Bullock, si va rog din suflet sa ne ajutati", imi spune privindu-ma in ochi. Sotia lui trage masina langa ceea ce a ramas din biserica: o camara. Inauntru, cateva biblii umflate de apa si zeci de baxuri de apa potabila. Imi pune in brate un bax cu apa si-mi arata portbagajul masinii. "Ma scuzati, mi-am pierdut mintile. Nu mai stiu cum sa ma impart. Mi-au cerut apa. Vor apa. Nu stiu cum, Dumnezeule, dar nu au nevoie de mancare, ci de apa. Numai apa." Ne oferim ajutorul, punem si masina noastra la dispozitie. Preotul, un tip bine facut, cu o voce impunatoare. Fara sa spun ceva, imi arata ce a reusit sa salveze de sub ape si daramaturi: un sir intreg de file de carti si fotografii care lucesc sub razele soarelui. Cateva scaune, un fotoliu, niste mochete imbibate cu apa. Nu stie de ce Guvernul nu a fost pregatit sa ii ajute. "Dar ne avem unii pe altii. Ne ajutam noi. Aici suntem bine. Veti merge acusi intr-o zona in care Katrina a rupt totul. Daca nu aveti tarie de caracter, nu mergeti. E dureros, e periculos. Va afecteaza pentru tot restul vietii."

PRAF SI PULBERE. Nu exista cuvinte de explicat ceea ce am vazut. Case daramate pana la temelii si mai mult. Copaci secerati de la jumatate. Dar ce spun case? Locul acesta este o imensitate de caramizi, acoperisuri sfaramate, lemne de la mobilier, lucruri care obisnuiau sa fie in case de oameni acum zac ingropate pe jumatate in mocirla. O comunitate intreaga de case intr-un mixer urias, aruncate apoi din avion. Mary, sotia preotului, plange. Isi sterge lacrimile imediat.

FORTA NEBUNA
"Avem uragane care ne lovesc in fiecare an. Dar nu au fost atat de distrugatoare. Ne-am gindit ca nu va fi asa de puternic. De fiecare data ne amagim ca nu va fi de data asta. Am crezut ca scapam. O mare greseala" - sinistrat

A fost odata viata...

Ajungem intr-o zona care, cu o saptamana in urma, era mandretea orasului. Cartierul celor mai importanti oameni. In curtea a ceea ce ramasese dintr-o vila stau in jurul unei mese proptiti de crengile copacilor femei, barbati si copii. Au apa si ceva mancare. Discuta intre ei, par sa-si fi revenit din soc. La cateva sute de metri, chiar la tarmul golfului, alte case, daramate partial. "Ocean Springs" scrie pe o placa din marmura. Mary opreste masina, scoate doua baxuri de apa, da binete. Se imbratiseaza cu proprietarii ruinelor. Oamenii, ospitalieri, se ofera sa ne invite in casa. "Fiti atenti, sunt cioburi si cuie peste tot, nu atingeti nimic."

In bucatarie, barbatul, capul familiei, ne arata urma lasata de ape. Ajunge aproape de tavan. Un miros inchis, de putrefactie, te intoxica. "Ne scuzati, daca ne vizitati cu o saptamana inainte, va serveam cu ceva de mancare", spune pe un ton de umor sotia lui, Klara. Aproape tot mobilierul bucatariei este devastat. Mai putin un raft pe care stau farfuriile din setul chinezesc. "Este uimitor. Cand am vazut toata casa devastata si cand am intrat in bucatarie si am vazut farfuriile am inlemnit. Cum se poate asa ceva? Totul a fost devastat, dar farfuriile sunt neclintite. Am gasit o farfurie care statea pe masa din bucatarie in fata unde era usa." Mi-a aratat-o. Fara nici o zgarietura, cu inscris pe margini in limba engleza: "For Everything give a thanks". "Cat de mare e puterea naturii, cat de mare e puterea lui Dumnezeu", spune ca pentru ea Klara. Urcam la etajul casei, atenti sa nu calcam pe scandurile rupte. In dormitor, totul e claie peste gramada. Patul in mijlocul camerei, tablouri sparte, carti si cam atat. Restul a fost zburat afara. Peretele dinspre golf e daramat total. Priveliste directa spre tarm, situat la 10 metri de casa. Pe apa, cateva vaporase si barci plutesc pe jumatate distruse. "Era o imagine de vis. Dimineata, cand ma trezeam, prima data ma uitam spre apa. Rasaritul nu este nicaieri mai frumos decat aici", spune Klara. "Aveam o biblioteca imensa aici, dar nu am reusit sa o gasesc. Am cautat-o prin vecini, dar nici urma. Unde o fi? Probabil la mile distanta. Cat de puternica este furia na-turii..." Cei doi fii ai ei incearca sa descalceasca lucrurile din casa. Ce veti face, intreb. "Prima zi, cand am vazut dezastrul, am plans. A doua zi am incercat sa adun lucrurile, sa fac ordine. De dimineata pana seara. Si imi dadeam seama ca nimic nu se schimbase. Totul parca arata la fel. Ce pot sa mai fac? Daramam totul si o luam de la capat." Cel mai mare necaz al lor este ca firma de asigurari nu le ofera despagubiri. "Am asigurat casa pentru cazuri de furtuna. Ne-au spus ca locuinta noastra a fost distrusa de inundatii si nu am fost asigurati pentru inundatii. Dar vedeti ce-i aici? Ce inundatie? Casa noastra e distrusa mai bine de jumatate", spune Mike. Noaptea se adapostesc intr-o camera mai putin distrusa. Au amenajat un pat, o masa si cam atat. Electricitate au de la un generator adus de la rudele din Mississippi.

AVIZI DE COMUNICARE. Mary ne spune ca niste vecini de-ai ei vor sa ne vorbeasca. "Sunt constienti ca nu aveti cu ce sa-i ajutati, dar au nevoie sa vorbeasca cu cineva. S-au bucurat cand au auzit ca cineva le viziteaza orasul. Daca vreti...", explica ea. Chiar peste drum, ceea ce cu cateva zile in urma era o casa ca din povesti. Proprietarii, Phillip si Mary Jo Smith, ne intampina in pragul fostei usi. "Bine ati venit la noi. Au fost valuri de 10 metri. Uitati urmele aici", si ne arata o dunga neagra ce inconjoara bucataria. Este casa in care a locuit mama lor. "Avea o colectie intreaga de antichitati. Colectiona aproape totul. De la cele mai neinsemnate lucruri, cum ar fi fotografii vechi, pana la obiecte de mobilier, tablouri, carpete, bijuterii." Mary Jo spune ca mama ei avea chiar si colectia de volume semnate Mark Twain, cu autograful sau. "Am cautat-o peste tot. Mi se rupe sufletul. Am ajuns sa ma bucur ca mama a murit. Daca ar fi vazut ca toata averea ei a fost luata de ape si furtuna, i-ar fi distrus sulfetul." I-a ramas totusi colectia de ursuleti, care strajuiesc treptele scarii. Neatinsi. Cu fetele lor jucause. Un vecin ne ajunge din urma. Urca atent treptele. Ma prezint si il intreb de unde este si cum il cheama. "Ma numesc Mike Flounlaker din Mississippi si sunt foarte mandru de asta", imi raspunde pe un ton serios, politicos. "Sunt mandru ca sunt din Mississippi. E cel mai frumos loc in care as putea locui", adauga, ca pentru el.

Incet, incet, oamenii din zona se aduna langa noi. Au nevoie sa vorbeasca. Sa-si descarce sufletele.

Ospitalitate, cum rar ai parte

POVESTEA LUI. Tom, vorbindu-i Mihaelei despre fosta lui casa si despre planurile de viitor

O alta familie ne invita la ea acasa. Incepuseram sa ne simtim inconjurati de cea mai buna ospitalitate de care am avut parte. Si nici unul dintre ei nu a dat semn de nici cea mai mica ironie. Chiar regretau ca nu i-am vizitat mai devreme, sa ne arate ce inseamna ospitalitatea din Ocean Springs, Pascagoula. Sunt imbracati curat, aranjati, ca intr-o zi normala din viata lor. Se plimba de colo, colo printre ruine. Ridica cate un lucru, isi amintesc de locul pe care il ocupa in casa, dupa care il arunca in gramada de gunoaie. "Le recuperam pe toate. Avem ceea ce e mai important pe lume, ceea ce nici un uragan si nimic si nimeni in lume nu ne poate lua: familia, prietenii si pe Dumnezeu. Suntem cei mai fericiti din lume." Si spun asta cu totii, cu cea mai mare sinceritate. In spatele chipurilor care afiseaza incredere, sinceritate, resemnare, pregatiti sa o ia de la capat, se vad sentimentele ce nu le pot ascunde sub nici o forma. Suflete ranite cum nu se poate mai tare. Unii au avut taria sa recunoasca: "Este viata noastra. Este locul unde am locuit de cand ma stiu. Si nu pot sa cedez. Nu am cum. Daramam totul si construim din nou. Asa cum a fost". Altii pur si simplu s-au decis definitiv: "Niciodata, cat mai traiesc, nu mai fac casa langa apa. Departe, in mijlocul tarii, dar nu apa. Nu vreau sa mai aud de apa". Pe treptele a ceea ce fusese o casa imensa si extraordinar de frumoasa, dupa cum spun vecinii, stau cu chipurile intre palme. O familie care invitase rudele sa ajute. Proprietara casei, o femeie foarte cocheta, tanara, nu are decat suparare pe chip. Dar si uimire. Nu-si poate explica. Cum se poate asa ceva? "Totul a durat 36 de ore. Multumesc lui Dumnezeu ca ne-a dat inspiratia si curajul sa plecam. Si uite ce am gasit. Aveam un televizor, chiar acolo in colt, cat jumatate de perete. Nu-i. L-am cautat. Nu pentru ca sper sa-l recuperez, sa-l folosesc. Unde sa-l folosesc? Dar nu pot sa imi explic unde a disparut un televizor urias. Nu a fost nimeni aici sa-l fure. Avea altceva mai valoros de furat. A disparut. Poate ca acum e pe la fundul apei, pe undeva. Ce forta!" Femeia explica tragedia. Era singura lor casa. Au investit totul acolo. Bani, amintiri, pasiuni, bucurii. Totul era acum un morman de gunoaie.