Amintiri despre un tată filosof

Am cunoscut-o pe fiica lui Constantin Noica! Vorbind pentru puţin timp cu domnia sa şi privind-o în ochi, a fost ca şi cum m-aş fi uitat în ochii filosofului român. Un privilegiu, pentru că dacă ar fi fost să fim contemporani - mai mult decât anii în care eu abia ieşeam din copilărie - nu ştiu dacă aş fi avut vreodată ocazia şi mai ales îndrăzneala să fac acest lucru.

Alexandra Noica-Wilson s-a aflat zilele trecute în România pentru a sărbători 100 de ani de la naşterea tatălui său, filosoful Constantin Noica. Am văzut-o bucuroasă de evocarea pe care au făcut-o cei prezenţi la sărbătoare, am citit pe chipul său retrăirea unor momente preţioase. "Sunt foarte uimită de marea dragoste pe care toată lumea a arătat-o faţă de tata şi de scrierile lui", mi-a spus doamna, englezoaică după mamă, dar cu totul româncă după cuget, cum ea însăşi ne mărturiseşte.

A citit cu glas tremurat un fragment dintr-o scrisoare în care Constantin Noica îi învăţa pe ei doi, Alexandra şi Răzvan (azi părintele Rafail), copiii lui, să nu-şi uite rădăcinile, să rămână nişte buni români. Am întrebat-o apoi, în liniştea de după eveniment, dacă a împlinit acest sfat şi ne-a mărturisit: "Întotdeauna. Noi suntem români, suntem născuţi aici, iar fratele meu, iată, s-a şi întors să trăiască în România.

Eu am familia în Anglia, e mai greu să vin, iar fiica mea cea mică e bolnavă, trebuie să o îngrijesc. Şi acolo e rostul meu. Şi tata a înţeles asta, dar nu uit niciodată de unde am plecat. Iar acum cartea aceasta a lui Nicolae este fantastică, îi am pe toţi din neam aici în carte, iar azi i-am şi văzut pe viu, este nemaipomenit să fii în familie".

Eram curioasă care este cea mai dragă amintire legată de tatăl său. Mi-a spus: "Ziua în care a venit la noi prima dată după ce noi plecasem din ţară, în 1972. Atunci ne-a zis cuvintele acesta: «Cu voi nu vreau să vorbesc filosofie, mă plictiseşte. Vreau să ştiu ce faceţi!». Şi a fost aşa de frumos atunci... Voia să ştie toate nuanţele vieţii noastre, tot ce gândim, tot ce facem, tot ce vrem să fim, ca un tată adevărat. Eu mi-am scris amintirile, le-am adunat puţin câte puţin, pentru copiii mei. N-am crezut să fie o carte dar aşa s-a întâmplat să fie".

Amintirile acestea despre perioada copilăriei din România şi a drumului spre Anglia şi le-a publicat în cartea "Treziţi-vă, suntem liberi!". Alexandra Noica sau Dina, cum îi spunea tatăl ei şi cum îi spun cei apropiaţi, ne mai povesteşte că pentru cei patru copii ai săi bunicul filosof a rămas printre cele mai frumoase aduceri aminte: "Ei ştiau că deşi România nu era liberă şi el era departe de ei, ştiau că bunicul lor este cineva special, un bunic foarte plin de dragoste pentru ei.

Întotdeauna când venea pe la noi, tata avea timp pentru ei şi le făcea cadouri, îşi făcea timp să vorbească cu ei, făcea mici lecţii cu ei. Îl interesa ce poate să fie fiecare când va fi mare. Despre fata mea mai mare, Anita, a spus că poate să fie profesoară, văzând-o că este mai ocupată de cei mai mici. Îi zicea: «Ai talent de profesoară».

Şi într-adevăr se ocupă de copii. Se ocupa de toţi, şi îi întreba tot felul de lucruri, îi încuraja. Ultimii doi copii ai mei au un mic handicap, nu pot citi, sunt inocenţi, nu au conştiinţa primejdiei. Lor le zicea tata: «Eu nu ştiu englezeşte bine, şi în fiecare zi, voi trebuie să mă învăţaţi 12 cuvinte», asta ca să îi forţeze cumva să gândească, să îi facă să lucreze cu mintea lor.

Era foarte drăguţ, îi ducea la plimbare, iar când veneau le zicea: «Eu acum mă odihnesc şi voi trebuie să mă vegheaţi, vă rog să nu mă lăsaţi să sforăi». Şi într-adevăr, ei stăteau acolo ca îngerii lângă el... Era în 1983, ultima dată când a fost în Anglia". Dacă a avut vreodată regretul că tatăl a rămas în România, iar ei au plecat departe de el?

"Într-un fel. Dar niciodată nu mi-am amintit de el în casă alături de noi. Am plecat când eram foarte mică de la Chiriacu şi ne-am dus în casa din Andronache doar cu mama, iar cu tata am stat numai verile la Câmpulung. Am ştiut că şi-a iubit ţara şi de aceea n-a plecat de aici, în felul acesta ne-a lăsat şi pe noi cumva să fim liberi", spune fiica lui Noica. 

 

Au ţinut tot timpul legătura prin scrisori. Ne-a arătat o fotografie impresionantă în care apare toată familia din Anglia, mama sa, Wendy, Constantin, pr. Rafail şi Alexandra. "E singura poză în care îi am pe amândoi părinţii." Ne mai arată o fotografie în care tatăl şi fiul Noica sunt atât de frumoşi: unul - bătrân înţelept, altul - tânăr călugăr, pe urmele înţelepciunii divine.

"Poza asta am numit-o «filosoful şi teologul», spune doamna Noica. Astfel vine vorba despre credinţă şi-mi mărturiseşte că şi-a botezat toţi copiii ortodocşi, iar cel de-al doilea soţ s-a botezat şi el ortodox cu numele Barnabas.

"Soţul meu cântă în corul bisericii, are voce de bas, iar eu mai cos veşminte pentru biserică, mai fac prescuri, suntem foarte apropiaţi de mediul acesta." Din această perspectivă se înţelege de ce n-a fost surprinsă când fratele a luat calea monahismului intrând după liceu la mănăstirea din Essex.

"Este o binecuvântare pentru noi, îi simţim rugăciunile", ne spune despre părintele aflat acum undeva în Apuseni. Când a revenit prima dată în România, în 1995, fiica lui Constantin Noica a simţit că "lăsasem aici o prietenă care a suferit mult când am plecat... Acum venim mai des. Iar azi e ceva extraordinar să fiu aici în familie"...

Alexandra nu a fost atrasă de filosofie ca tatăl său, s-a căsătorit de tânără, şi-a continuat studiile la Londra şi a lucrat la un birou de telefoane internaţionale pe aeroportul londonez Heathrow. "Tata întotdeauna m-a încurajat şi a spus că să fii mamă este ceva foarte important şi ceea ce îi înveţi pe copiii tăi este definitoriu pentru viaţa lor".

Fiica filosofului a tradus şi publicat în Anglia câteva articole scrise de tatăl ei, iar acum doreşte să găsească un specialist care să traducă şi cărţile lui de filosofie.

CENTENAR
La Alexandria, unde evenimentul a fost marcat printr-un colocviu de zile mari, au venit oameni de seamă ai culturii noastre: Mihai Şora, Alexandru Surdu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Constantin Barbu, Viorel Cernica, Andrei Dorobanţu, Ion Filipciuc, Stan V. Cristea. Fostul ministu Nicolae Noica, prin lansarea cărţii sale, "Neamul Noica", i-a adunat pe toţi cei care au aceeaşi obârşie. De la vârste venerabile până la copii de sân, să fi tot fost vreo 50 de purtători ai numelui făcut celebru de fondatorul primei - şi singurei până acum - şcoli de filosofie de la noi.

Filele cărţii adună poveştile străbunilor, începând cu primii Noici, care au şi fost întemeietori ai oraşului Alexandria, împreună cu alţi oameni din zonă. La colocviu s-au depănat istorioare de suflet, s-au arătat fotografii inedite, scrisori, manuscrise, s-a scos în evidenţă importanţa scrierilor lui Noica. La sfârşit, o doamnă în vârstă îi spunea eminentului profesor Mihai Şora ceva de genul: "Aşa a fost Dinu, mai cu aplecare spre carte, de mic a fost foarte deştept"...

Am ieşit din sala plină cu cei din neamul Noica, trăind sentimentul unei nebănuite izbânzi. Să fi fost conştientizarea faptului că abia de la 100 de ani încolo un filosof este viu cu adevărat? Să fi fost faptul că multe din personajele cu care m-am întâlnit aveau parcă ceva din profilul celui care a scris "Devenirea întru fiinţă"? Poate. Dar cel mai mult m-a impresionat aerul de linişte şi pace transmis de doamna Alexandra Noica, zâmbetul ei către o soartă care, deşi i-a luat tatăl mult timp de lângă ea, i-a rezervat amintirea perpetuă a unui părinte iubitor şi iubit.