Aniversare: Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?

Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească des­pre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”

Dragii noştri cititori,

Jurnalul Naţional împlineşte 15 ani de viaţă. Am avut viaţă frumoasă alături de voi, am crescut împreună cu voi şi, dacă ne pri­vim în ochi unii pe alţii, băgăm de seamă c-am şi îmbătrînit un pic împreună. Şi ne-am păstrat totuşi ştrengăria asta inconfundabilă şi nerepetabilă a vîrstei de 15 ani. Să nu luăm aşadar în calcul nici bruma de la tîmple, nici cutele din colţul ochilor, ci luminiţele din priviri.

Răsfoind colecţia ziarului, de cînd era el micuţ-micuţ şi pînă azi, cînd are vreo şapte ziare într-unul singur, realizăm şi noi cîte s-au schimbat în ţară şi în lume, în noi şi în jurul nostru de cînd am pornit la drum. În 15 ani, familia noastră a crescut fără încetare. Ne sărbătorim ziua de naştere şi, fiindcă ne şade bine să ne mai privim în oglindă, măcar la ceas aniversar, vă invităm pe voi, cititorii, mai vechi sau mai proaspeţi membri ai fa­miliei noastre, să ne spuneţi: Ce înseamnă pentru voi Jurnalul Naţional?

O puteţi face astfel:

Citește pe Antena3.ro

Situații care declanșează depresia de sărbători și cum le abordăm ca să ne simțim mai bine. Psiholog: „Propune-ți limite clare”

Prin poştă – pe adresa Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, intrarea D, etaj 8, Sector 1, Bucureşti;

Pe mail – pe adresa jurnalul15ani@jurnalul.ro.

Prin fax, la numărul 021.318.20.35.

Prin SMS, la numărul 0755151515.

Scrieţi-ne şi vă veţi citi!

De azi veţi privi ziarul favorit şi prin ochii noştri. Redactorii Jurnalului Naţional au ales să vă povestească des­pre ei înşişi şi despre voi, răspunzînd întrebării “Ce înseamnă Jurnalul Naţional pentru tine?”.

O familie monoparentală

"Nu am debutat în presă la Jurnalul. Nu am făcut şcoală aici. Aveam nişte ani de muncă la activ, toţi în presă, adică acolo unde mi-am dorit încă din copilărie să fiu. Nu ştiam mare lucru despre ziar şi mai ales despre echipa de aici pînă în iunie 2002. Mi-am văzut de treabă acolo unde am lucrat, fără a face pasiuni pentru presa scrisă a momentului. De altfel, în afara primei “tranşe” a cotidianului Ora, care a avut o echipă minunată, cu oameni care şi-au păstrat valoarea de-a lungul timpului, nimic din “boom-ul” presei scrise româneşti postrevoluţionare nu m-a impresionat. Era, de altfel, firesc să existe tiraje imense în anii ’90. Era firesc să fie sute de publicaţii pe tarabe. Explicaţia e simplă: setea de informaţii, întreţinută bine de comunism, îşi găsise un izvor de la care se adăpa acum. Găinile care au născut pui vii au fost însă semnalul de alarmă pentru ceea ce urma în presa românească şi, probabil, începutul decredibilizării ei constante, care continuă şi în ziua de azi.

Am venit la Jurnalul Naţional în iunie 2002. După patru ani şi jumătate de muncă de agenţie. Nu cunoşteam decît trei persoane din redacţie, cu care nici măcar nu mai ţinusem legătura de ceva vreme. Integrarea a fost atît de firească, încît nici azi nu mi-o explic, eu fiind destul de conservatoare de fel. M-am simţit “acasă”. Firesc. Nici foarte bine, nici foarte rău, ci normal. Îmi asumasem munca la un cotidian care schimbase “n” formate şi “n” echipe de conducere, care făcea parte dintr-un trust de presă al unui om politic. Mi-am asumat ştampila de “lucrător la mogul”, am trecut peste toate, pentru că întotdeauna mi-am spus că, atît timp cît capul ţi-a rămas întreg pe umeri, nimic nu te poate afecta.

În decembrie 2003, cînd Marius Tucă, tele-starul care ne-a mîncat multe nopţi, a venit la redacţie şi mi-a spus, într-o scurtă discuţie în biroul său, că vrea să facă din Jurnalul Naţional ziarul numărul unu, i-am rîs în nas. Nu-l cunoşteam pe Marius. Îmi imaginam doar că este un om ambiţios, pentru că este născut sub zodia Leului, dar tot nu era suficient în anul de graţie 2003, cînd deja presa scrisă o apucase pe panta descendentă, să îşi vadă visul împli­nit. M-a rugat să îi ofer o mostră de răbdare, din zestrea mea, şi am făcut pariu că Jurnalul va creşte în cîteva luni cît alte ziare într-un an.

Şi a urmat nebunia. Dintr-o redacţie s-a clădit o echipă, de fapt, o familie monoparentală (aveam doar un tată, pe Ma­rius...). Prin muncă, aşa cum nici în visele lor frumoase nu şi-au imaginat comuniştii că ar putea obţine. N-am avut sîmbete, n-am avut duminici, am lucrat cîteva luni ca nebunii. De fapt, cred că nebuni şi sîntem. Pentru că numai nişte nebuni mai pot crede în presa scrisă din ţara asta. Numai nişte nebuni investesc minte, inimă, lite­ratură şi mai ales sănătate într-un proiect pentru care alţii n-au fost în stare să arunce mai mult de un zîmbet schimonosit de neîncredere. Numai nişte nebuni primesc ameninţări cu moartea pe adresa lor de mail, pentru simplul fapt că au muncit, şi singura lor reacţie este mila. Mila faţă de micimea celor care pot trăi fără a preţui informaţia.

Micimea celor care trăiesc sub imperiul urii, micimea celor care cred că totul se cumpără, că nimic nu poate fi sincer, că banii mo­gulului, oricare ar fi el, dictează, că au­dienţele sînt false, că presa e toată o spălare de bani, că ne-am vîndut, că una, că alta. A, şi mai ales că sîntem cu toţii nişte mici agenţi secreţi excentrici, care circulă cu tramvaiul sau troleibuzul, deşi sîntem plătiţi în va­lută “forte” ba de CIA, ba de Mossad, ba de FSB, ba de toate la un loc.

S-au scurs şase ani de cînd lucrez la Jurnalul Naţional. Şase din cincisprezece. Am auzit atîtea, încît de multe ori am obosit. Dar am ţinut cont, alături de colegii/rudele mele de la Jurnalul, doar de ceea ce s-a spus/decis aici. Nici nu ştiu dacă asta mai este “cea de-a doua familie”, şi nu cumva prima."
Marina Constantinoiu, redactor-şef

De la glumă la pasiune

"Dintr-o simplă coincidenţă, vîrsta Jurnalului este echivalentă cu vechimea mea în această profesie. Cînd am intrat în presă, eu unul nu-mi acordam nici o şansă. Am luat-o ca pe o glumă, ca pe o ocupaţie care să-mi umple timpul pînă la găsirea unui loc de muncă. “Gluma” s-a îngroşat şi iată-mă la borna 15 ani. Aidoma Jurnalului Naţional.

Ce poate fi mai frumos decît să-ţi transformi pasiunea în serviciu? Căci asta s-a întîmplat cu mine! De-a lungul timpului mi-a fost dat să lucrez cu nume grele ale presei române. Încerc o înşiruire a lor, cu scuzele de rigoare faţă de cei nemenţionaţi: Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu, Sorin Ovidiu Bălan, Sergiu Toader, Ovidiu Ioani­ţoaia, Cătălin Tolontan, Cristi Creţu, Marius Tucă… La Jurnalul am ajuns acum cinci ani. Ajunsesem să lucrez deja în domeniul drag mie, sportul, cînd am acceptat provocarea să revin la ceea ce am fost la început: ziarist de investigaţii. Ruperea de sport mi s-a părut brutală. Începusem să am regrete. Mai mult, la finele anului 2003, la Jurnalul se instaurase o stare de mare confuzie (scuze că dau din casă). Nimeni nu mai ştia care încotro s-o apuce.

Dintre toţi cunoscuţii mei din presă, mi-a întins o mînă tocmai un necunoscut mie. Cineva pe care pînă atunci îl ştiam doar de la tv şi care avea o funcţie importantă (pe care o are şi acum) la ziar. “Vreau să rămîi aici ca reporter special”, mi-a zis. “Mă mai gîndesc. M-aş reîntoarce la sport”, i-am răspuns. “Faci ce vrei, scrii cînd poţi, dai subiecte doar pe sport. Un fel de reporter special pe sport”, mi s-a reînnoit oferta peste cîteva zile. Am evitat să dau un răspuns pe loc. Nu aveam încredere. Chiar mă întrebam: “De ce tot trage omu’ ăsta de mine? Nici nu mă cunoaşte”. În plus, mi-a dat un argument pe care l-am luat ca pe o utopie: “Vom fi numărul unu pe piaţă!”. Chiar nu credeam. Şi, totuşi, am acceptat. De ce? Nici eu nu ştiu. Am rămas pe loc cu inima strînsă.

Ce-a urmat? Peste două săptămîni, acelaşi om, în funcţia sa de director al ziarului, mi-a propus să conduc departamentul Sport. Iar m-am întrebat: “De ce eu? De unde şi pînă unde? Ce ştie despre mine?”. Mi-a fost greu să refuz, dar eram conştient că urma să mă înham la o muncă pe cît de dificilă, pe atît de plăcută!

Au trectut cinci ani de atunci. Sa­tis­facţia mea? Nimeni din colegii mei cu care am lucrat la Sport, la Jurnalul, nu a plecat de aici decît în poziţii im­por­tante, şi nicidecum la ziare concurente. Exemple: Paul Andone – director de imagine la Steaua, a ajuns între timp la Unirea Urziceni, Cătălin Făinişi – ofiţer de presă la Steaua, Vicenţiu Neagoe – director general adjunct la Universitatea Craiova.

Poate părea ca o laudă ce vă dezvă­lui acum. Întrebaţi pe oricine, din interior sau din exterior, ce părere are despre departamentul Sport de la Jurnalul. Un colectiv excelent! Acesta va fi răspunsul celor mai mulţi, chit că din partea altora poate apărea şi invidia. Este împletirea perfectă a muncii cu pasiunea. Iar noi luăm totul ca pe o stare de fapt, ca fiind de fapt spiritul Jurnalului! Un ziar care şi-a reluat drumul ascendent şi a ajuns acolo unde, recunosc, eu n-am crezut: pe locul 1!"
Florin Gongu, şef departament Sport

Un Jurnal mereu cu inimă bună!

"Într-o însorită zi de mai a anului 1995 m-am alăturat tinerei echi­pe a Jurnalului Naţional. Deşi redacţia nu era formată din mai mult de 30 de jurnalişti – cu inimi înflă­cărate aflaţi într-o neobosită scotocire, în cău­tarea unei ştiri care să merite a fi pu­blicate, iar autorul să-şi descopere nu­mele a doua zi în ziar –, acest lucru nu era un impediment în calea de a face în fiecare zi un ziar citit, la mare căutare.

Un ziar ale cărui articole erau re­dac­tate la maşina de scris, pe care, în momentul în care ne încheiam “opera”, o înmînam altor colegi care îşi aşteptau rîndul să-şi aştearnă pe hîrtie şti­rile, reportajele, anchetele… Chiar dacă eram o mînă de oameni, asta nu ne împiedica să avem subiectele cele mai interesante, în exclusivitate, care nu se regăseau pe cele două “fluxuri” furnizate de agenţiile de ştiri, prin fax, de două ori pe zi. Mai mult chiar, era o adevărată ruşine ca între ştirile agenţiilor să se regăsească vreo informaţie pe care un anumit redactor să nu o aibă.

Între noi, redactorii, exista o competiţie crîncenă în privinţa subiectelor care aveau să fie cap de ziar, pe pagina întîi. Niciodată n-am exclus colaborarea, astfel încît subiectele erau tratate din toate punc­tele de vedere, chiar dacă la finalul articolului se afla o înşiruire de autori. Dar eram mîndri că am reuşit să avem un subiect complet, detaşîndu-ne astfel prin calitate… Anii au trecut, vechile maşini de scris au fost înlocuite cu... performantele computere. Vechile maşini tipografice, cu linotip, la care buchisea un tipograf aşezînd literele conform articolului primit, au fost înlocuite, de asemenea, cu tehnologii ultraperformante.

A rămas însă o mare pasiune pentru jurnalism, iar instinctul înrădăcinat nu poate fi stă­pînit nici măcar în va­can­ţă, pentru că Jurnalul este o a doua fa­mi­lie. Mă bucur că fac parte din aceas­tă fa­milie a Jurnalului Naţional, de aceas­tă dată mult mai numeroasă, care pune umărul, zi de zi, la realizarea co­tidianului nr. 1 din România.

Îi doresc Jurnalului viaţă lungă şi să rămînă în inimile numeroşilor cititori care îl preţuiesc de 15 ani! Cît des­pre Marius Tucă...?! Este acelaşi, aşa cum l-am cunoscut în urmă cu

13 ani. E neschimbat. Redactor-şef pe atunci, director astăzi, este acelaşi ga­zetar dedicat meseriei pe care o face cu mare pasiune, cu spiritul alături de co­pilul său de suflet, cu inima bătînd în ritm alert, la unison cu evenimen­tele care ţin prima pagină a ziarului pe care l-a fondat: Jurnalul Na­ţional!

La mulţi ani!"
Luminiţa Ciobanu, redactor