Avându-l pe Titulescu aproape

La invitatia Fundatiei Europene Titulescu – prin directorul sau executiv dr George G. Potra – si a Muzeului judetean Olt, personalitati ale vietii politice, diplomatice si academice, dimpreuna cu un numeros public, au venit pentru un moment de reculegere la mormantul lui Nicolae Titulescu aflat in vecinatatea Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brasovului, la implinirea a 130 de ani de la nastere si a doua decenii de cand s-a reintors, pentru totdeauna, acasa, dupa un drum lung si anevoios. “Omagiem memoria unui mare roman care a marcat istoria universala – spunea Titus Corlatean, presedintele Comisiei de politica externa a Senatului – intr-o Romanie care nu si-a regasit intotdeauna busola.'

Lungul drum catre ACASA. La 17 martie 1941, Ecaterina Titulescu il vestea pe Iuliu Maniu: “Nicolae a incetat din viata. In calitatea dumneavoastra de prieten si executor testamentar, va rog sa luati toate masurile necesare pentru inmormantarea lui in tara in conformitate cu dorinta sa expresa pe care o cunoasteti si pe care a repetat-o in ultima clipa'.

Intr-adevar, in “Testamentul' din 5 ianuarie 1940, Titulescu a scris: “In ce ma priveste, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite Romaniei intre 1918 si 1920, doresc sa fiu ingropat la Brasov intr-un loc ceva mai departe'.

Vor trece 51 de ani pana cand dorinta sa i se implineasca! Fiindca, pe cat de ingrati au fost cei care l-au demis de la carma Ministerului de Externe, condamnandu-l la surghiun, pe atat de resentimentari au fost cei care, din proprie vointa sau la presiunea unor forte straine, nu i-au ingaduit sa revina acasa. Mai intai, a fost refuzul Guvernului italian de a ingadui trecerea spre tara a sicriului, asa incat inmormantarea s-a facut la Cannes, la o saptamana de la deces, in asteptarea oamenilor politici romani care nu au mai putut ajunge, opriti de rezolutia lui Ion Antonescu: “Nu se poate. Demonstratii politice nu tolerez'. La 24 martie, la ora 14:00, sicriul, acoperit cu tricolorul romanesc, a fost asezat in cripta. Statul roman era reprezentat numai de Ion Dragu, consilier de presa al Legatiei. Participa, in schimb, Elena Vacarescu!

Urmeaza staruitoare demersuri si un incrancenat razboi al impotrivirilor. Daca, pana in 1989, raspunsul negativ dat autoritatilor de la Bucuresti era de motivat de considerente politice, dupa decembrie 1989, refuzul unei nepoate a Ecaterinei Titulescu de a-si da acordul pentru redeschiderea cavoului si pentru aducerea in tara a osemintelor se datora mai degraba unor interese patriominiale. Spre cinstea lor, doua nepoate ale lui Titulescu, Mariella Emanoil si Sanda Nenisor-Argeseanu, s-au alaturat demersurilor Fundatiei Europene Titulescu – avandu-l ca presedinte pe tanarul ministru de Externe, Adrian Nastase –, care, de la constituirea sa, in 1991, si-a stabilit ca un principal obiectiv indeplinirea ultimei dorinte a “Marelui Tit'. Ceea ce a fost posibil gratie consensului in jurul acestui program national care i-a reunit pe Corneliu Coposu, Radu Campeanu, Sergiu Cunescu, Petre Roman, Nicolae Manolescu, Corneliu Manescu, Dan Berindei, Razvan Theodorescu, Mihai Draganescu si Adrian Nastase. Din partea Frantei, proiectul a fost sustinut, in mod deosebit, de Alain Poher, presedintele Senatului, Kyra Bodart, secretar general al Academiei Diplomatice Internationale. La inceputul lui martie 1992, Tribunalul din Aix-en-Provence recunoste dreptul Fundatiei Europene Titulescu de a repatria ramasitele pamantesti ale eminentului disparut, asa incat, la 7 martie 1992, proscrisul de odinioara se reintorcea, glorios, ACASA!

O candela, o lumina “Avandu-l pe Titulescu aproape – scria Adrian Nastase –, cu tampla lipita de glie, vom fi capabili sa regasim mai usor in noi insine acele resorturi secrete gratie carora pasarea Phoenix renaste din propria cenusa'.

Acum, Nicolae Titulescu se odihneste in Scheii Brasovului, vegheat de o candela mereu aprinsa: “Si chiar de nu voi fi un far, ci doar o candela, ajunge. Si chiar de nu voi fi nici candela, tot ajunge, caci m-am straduit sa aprind lumina'.