Caietul de amintiri al Mariei Lătăreţu

Astăzi se împlinesc 41 de ani de la dispariţia Privighetorii Gorjului
Maria Lătăreţu a dispărut fulgerător, la 27 septembrie 1972.  Era pe scena unui cămin cultural din Româneşti, undeva în Moldova. Nu se simţise bine toată ziua. Avea dureri de cap.  Era foarte obosită.
Înainte de a pleca la ultimul concert, familia a rugat-o să rămână în Bucureşti. Dar Maria Lătăreţu îşi respecta şi îşi iubea dincolo de orice închipuire nu meseria, ci menirea, muzica. A plecat pentru că nu putea dezamăgi oamenii care o aşteptau să o audă cântând.
În seara aceea a urcat pe scenă, a cântat, ultima piesă a fost “Vă las cântecele mele”, a bisat, apoi a căzut secerată. I-a cedat inima... a făcut un atac cerebral...
Au trecut mai bine de patru decenii, dar familia sa nu se poate împăca cu ideea că nu mai este. Doamna Ioana Lătăreţu alături de fiul său Mihai ţin nestinsă flacăra iubirii pentru Privighetoarea Gorjului.
Maria Lătăreţu îi spunea nepotului său Mihăiţă Făt-Frumos. Îşi revărsa toată dragostea asupra lui. Soarta fusese crudă cu ea: din şase copii născuţi, cinci i-au murit, în situaţii dramatice. Din această durere fără margini s-a născut cunoscuta piesă “Lie, Ciocârlie” ­ strigătul unei mame sfâşiate de suferinţă.
A mers mai departe, dar nu şi-a uitat niciodată copilaşii. “În fiecare zi, când venea acasă de la concerte, a cântat mult timp la Ateneu, cumpăra două pungi cu bomboane, de la Capşa. Una era pentru Mihăiţă, băiatul meu, cealaltă pentru copiii săi. Le dădea copiilor întâlniţi pe stradă. Spunea: «Luaţi, mamă, că şi eu am cinci copii». Niciodată nu spunea că are copii morţi. Cu ceva timp înainte să moară, mămica mi-a spus să nu uit să îi pun în coşciug o punguţă cu bomboane, poate se întâlneşte în Ceruri cu copilaşii săi, să aibă să le dea.”
Cu un an înainte să se prăpădească, Maria Lătăreţu îl pierduse pe soţul său Tică Lătăreţu. Fuseseră căsătoriţi 45 de ani. Această pierdere a fost încercarea peste care nu a putut trece. La scurt timp după moartea soţului ei, deşi mergea să cânte, intrase într-o stare de durere foarte mare. “O găseam deseori plângând şi scriind ceva. Când o întrebam ce face îmi spunea că scrie o scrisoare”, ne spune Ioana Lătăreţu. De fapt, scria în... “Caietul de amintiri”.
Soţul, Tică Lătăreţu, cu care se căsătorise pe la 16 ani, fusese ultima legătură cu lumea din care se trăgea ­ satul Bălceşti, Gilortul, lunca Gilortului, pădurile, prietenele din copilărie, năzbâtiile din copilărie, câmpul cu florile, cireşul cu frunza rară. Nu mai rămăsese nimic: îi muriseră şi fraţii, şi părinţii. Apoi războiul îi făcuse praf o casă ­ au mai rămas din ea trei furculiţe şi trei linguriţe, comuniştii îi luaseră a doua casă, pentru că nu putuse justifica banii, dar ea îşi vânduse costumele să o poată termina. Costumele pe care le cosea singură. Şi maramele şi le ţesea singură. Între timp se îmbolnăvise, avea probleme cu inima, cu tensiunea. Se trata, avea cei mai buni medici, dar atâtea dureri de o viaţă... Spune chiar ea în caiet “cântam cu batista udă la inimă”.

Caietul
A fost o onoare să pot atinge acest caiet. Un caiet de format mic, dictando. Să o descopăr pe Maria Lătăreţu, să mi-o închipui scriind la birou. Cum retrăia copilăria, tinereţea, iubirea şi durerea...
“Amintiri din copilărie şi până în prezent. Când am deschis ochii pe lume, m-am pomenit într-o căsuţă mică, făcută din lemn, cu două cămăruţe mici, pusă în mijlocul unei grădini pline de flori şi de pomi fructiferi de toate felurile. Pot spune că era cea mai frumoasă grădină din comuna mea. (...) Părinţii mei erau foarte bătrâni, pentru că eu venisem pe lume foarte târziu(...).”
“Nu ştiam nimic de acest caiet. L-am găsit prin 1998, cu doi ani înainte de a muri soţul meu, spune Ioana Lătăreţu. Au fost momente emoţionante, au citit pe nerăsuflate cele câteva zeci de pagini. Nu este plin. Nu a mai avut timp. Ultima amintire este despre o vizită în satul natal, în Bălceşti. Atunci s-a întâlnit cu fetele din copilăria sa, femei mature, cu părul alb, acum. Şi-a dat seama că timpul  le-a marcat, că sunt bătrâne, le-a sărutat pe toate. «Cine ştie când ne-om mai vedea...» Atunci a fost ultima oară.”
Dragostea pentru cântec i-a insuflat-o fratele său. “(...) Am avut un frate care m-a învăţat să cânt. Când eram eu de vreo 5 ani, poate nici atât, fratele meu a trăit până la vârsta de 38 de ani; era foarte talentat şi iubit de toate comunele din împrejurimile comunei noastre, de câte ori îmi aduc aminte de el îmi dau lacrimile, pentru că îmi aduc aminte de el ce talentat a fost, şi a avut zile prea puţine. El cânta prin casă şi eu eram mică şi, auzindu-l pe el cântând, începeam şi eu să cânt. Nu mai putea de dragul meu şi mă ruga să mai cânt. Nu ştiu ce cântam, că eram foarte mică, nu învăţasem cântece, dar lui îi plăcea şi mă ruga să mai cânt, iar eu îl rugam să mă ia în spinare să mă ducă să ieu mere cu mâna din grădină. Pentru că aveam trei meri în faţa casei mele care mai trăiesc şi acum. (…) A început să-mi fie drag să cânt, toată ziua cântam prin casă. (…) Începusem să cânt frumos şi stătea lumea la gardul meu să mă asculte. Într-o seară, părinţii mei erau pe câmp, la porumb... mi-aduc aminte că m-am suit pe pragul casei şi cântam cu mâinile în şolduri şi s-adunasă lume la gardul meu ca la concert. Şi îi auzeam cum mă lăudau. Am auzit pe Anunţa lui Guţă cum a zis «Mariţa lui nenea Ion o să ajungă cântăreaţă mare». Şi eu am auzit şi iar am început să cânt şi mai frumos, nu mă mai opream. Eu acuma mă vedeam cântăreaţă (… ) o socotesc debutul meu. (...) Mă obişnuisem ca în fiecare seară să cânt, pentru că lumea venea seara de la câmp şi se adunau la gardul meu; iar eu, de acuma, parcă eram obligată să mă sui pe prag şi să cânt. A început lumea din sat să mă iubească şi mă lua să cănt la cules de prune. Eu cântam şi lumea culegea. (...)”

Cântecele
Ce o inspira pe Maria Lătăreţu? Cum făcea cântecele?  Uneori  mergea cu fetele mai mari pe câmp, să ducă vitele. “Îmi dădeau câte două-trei bomboane să întorc vitele şi eu le ascultam cu hăuleau şi hăuleam şi eu. (...) Undeva în lunca Gilortului era un cireş foarte bătrân, avea o tulpină foarte groasă, cum n-am mai văzut la vreun cireş. (…) Mă suiam în vârful lui şi începeam să hăulesc şi să cânt, de aceea l-am pus în cântece, că mi-a rămas în minte că avea cireşe prea bune, nu ne certa nimeni, era cireşul copiilor; îmi amintesc că era foarte bătrân şi avea frunze puţine şi noi le rupeam şi pe alea; nu ştiu cum nu se usca. (...) De aici m-am inspirat şi am făcut cântecul «Cireşule, frunză rară». Majoritatea cântecelor mele sunt inspirate din viaţa mea; «La portiţa din grădină» este o poveste adevărată”- povestea unei iubiri împărtăşite, dar nepermise.
“Eu, pe la 17 ani, am văzut frumuseţea Gorjului şi am făcut cântece Lung îi drumul Gorjului/ Dar mai lung al dorului...(..) pe atunci nu văzusem toată ţara (...).” După aceea a văzut aproape toată lumea.
Încet, încet devine cunoscută, apreciată, celebră. “Au venit din Bucureşti Constantin Brăiloiu şi cu Harry Brauner şi cu Tiberiu Alexandru să mă asculte şi le-a plăcut. Mi-au spus că mă aduc la Bucureşti să fac imprimări şi într-adevăr, am fost adusă la Bucureşti şi am făcut imprimări pe suluri de ceară, că aşa era pe atunci (…).
Din «fragezi tinereţe» am început să fiu iubită de popor, cum s-ar spune vedetă (...); am ştiut să-mi fac cântece de mică, mi-am îmbogăţit programul şi nu mai ştiu câte cântece am făcut; în urmă cu... ani nu ştia nimeni ce-i aia hăulită; se hăulea pe câmp la mine în comună, dar nimeni nu s-a gândit s-o puie pe muzică; sunt foarte bucuroasă că astăzi hăulesc toţi copiii şi se bucură de succes.”
Am ales câteva fragmente din “Caietul de amintiri” al Mariei Lătăreţu, cu permisiunea familiei. Din unele pagini reiese atâta suferinţă, mai ales când vorbeşte de moartea copiilor săi, încât cu greu se pot urmări rândurile.
Maria Lătăreţu a avut un repertoriu de peste 1.500 de cântece ­ unele create de ea, 112 piese, celelalte culese. A fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din 1965. Astăzi se împlinesc 41 de ani de la dispariţia Privighetorii Gorjului.