"Cântarea României" din Piaţa Universităţii

Acum, când cele două decenii care au trecut deja ne permit să-l privim fără patimă, mitingul-maraton din Piaţa Universităţii ne apare ca un fenomen deosebit de complex, petrecut în nişte vremuri tulburi, când societatea română era împărţită în două tabere.

Una mărşăluia pe străzi, zbierând bezmetic "nu ne vindem ţara" şi "moarte intelectualilor". Iar asta pentru că "noi muncim, nu gândim".
Cealaltă era tabăra intelectualilor care, speriaţi că după Revoluţie puterea ar fi fost preluată de "neocomunişti", se considerau purtătorii unor idealuri înalte de moralitate şi progres. Acum, după atât timp, ştim că adevărul a fost undeva, la mijloc. Totuşi, "Piaţa" a fost un spaţiu aparte, unde s-a trăit, s-a gândit şi s-a vorbit liber. Iar punctul său de "comandă" a fost balconul Universităţii, care s-a aflat atunci sub un înalt "patronaj" spiritual: icoana Maicii Domnului şi chipul lui Mihai Eminescu.

Dincolo de schimbul de idei care avea loc zilnic acolo, Piaţa Universităţii a fost, însă, şi un soi aparte de festival: din balcon, de sub privirile celor două efigii sfinte nouă, au vorbit oameni de cultură şi oameni obişnuiţi care simţeau că au ceva de spus, au vorbit preoţi, studenţi, disidenţi - oponenţi ai regimului comunist în ultimele sale luni de existenţă oficială, dar şi foşti deţinuţi politici, suprevieţuitori ai celor mai cumplite puşcării.

Şi asta în faţa a zeci de mii de oameni care veneau acolo să-i asculte, dar şi ca să arate noilor politicieni că ei, "golanii", au propria imagine despre viitor. Pe care o promovează paşnic, dar cu umor, într-un mod pe care sociologii l-ar putea numi "folclor urban".

Prezenţa miilor de bucureşteni care semnau zilnic în "condica de prezenţă" a "Golaniei" a fost stimulată şi de marile personalităţi, monştri sacri ai culturii noastre, care au vorbit în balconul Universităţii. Sosit direct de la Paris, genialul Gheorghe Zamfir le-a spus: "Dragii mei, iubiţii mei, am venit să vă asigur că sunt alături de voi cu tot sufletul şi cu toată inima. (...) Am purtat stindardul românesc pe toate meridianele lumii. Am plâns împreună cu voi, acolo unde lacrimile au ştiut să spună lumii toată jalea poporului român".

Iar distinsul literat Petru Creţia le-a reamintit: "Cauzele drepte, atunci când câştigă, deschid vieţii un drum mai frumos, iar când pierd deschid un viitor mai înalt". Tot acolo s-a citit şi mesajul marelui teolog Dumitru Stăniloaie: "Vă trimit acest salut în scris, deoarece neputinţa bătrâneţii nu-mi permite să vin direct în faţa voastră. Domnul cel înviat să fie cu voi, să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnică nădejde pe care ne-a câştigat-o cu dragostea Sa care a mers până la moarte".

Iar actorul Victor Rebengiuc a citit "Protestul intelectualilor români": "Vorbim în numele a peste trei milioane şi jumătate de semnatari ai Proclamaţiei de la Timişoara. (...) Şi noi dorim stabilitatea, dar o stabilitate morală, bazată nu pe interese personale sau de partid, ci pe interesele Ţării". Tot de acolo s-a cântat "Imnul Golanilor", iar Valeriu Sterian l-a chemat pe Dumnezeu să coboare ca să vadă "ce a mai rămas din oameni".

Atunci, inteligenţa nu s-a concentrat doar în balconul Universităţii: toţi cei care au venit, zile şi nopţi la rând, în "Golania" s-au ridicat şi ei la înălţimea artiştilor şi intelectualilor care le-au vorbit de acolo. Iar cea mai obişnuită formă de exprimare a publicului a fost umorul, manifestat fie ca atitudine, fie în conţinutul lozincilor adaptate rapid situaţiilor ivite. "Golan", cuvânt de ocară cu care Ion Iliescu i-a blagoslovit încă din prima zi, a fost preluat şi asumat ca un titlu de nobleţe.

Imediat mulţimea a început să scandeze "Suntem golani/ De 45 de ani" şi în scurt timp au început să se poarte "ecusoane" specifice: "Golan de bine", "Golan cu studii superioare", "Golan de bună credinţă", "Golan-şef de agentură străină". Copii aduşi acolo de părinţi aveau însemne de "Golănaş", iar mămicile lor îşi spuneau "Mamă de golan". Venit în Piaţă, actorul Ovidiu Iuliu Moldovan a transmis salutul "actorilor golani"; compozitorul Horia Moculescu şi-a pus în piept "ecusonul" de "Derbedeu", iar actorul Ştefan Radoff pe cel de "Huligan manipulat".

Dar ţintele preferate ale vorbelor de duh din Piaţă erau FSN-ul şi Ion Iliescu: "FSN, FSN, du-te în URSS", "Ole, ole, ole/ Frontul ăsta ce mai e? PCR!". Dar şi "Ceauşescu, nu fi trist, Iliescu-i comunist!", "Iliescu pentru noi este Ceauşescu doi" ori "Sus Iliescu". Păi, cum adică sus? "În elicopter, la fel ca şi Ceauşescu."

Într-o seară, câţiva "Golani" au venit în Piaţă înarmaţi cu ceasuri deşteptătoare, pe care le-au pus să ţârâie strident, scandând cu subînţeles: "V-a sunat ceasul!". În zilele următoare, ceasul a fost înlocuit de zornăitul legăturilor de chei căruia i se acorda aceeaşi semnificaţie de "sunet final". Iar în ziua unui derby Dinamo - Steaua, Piaţa a scandat "FSN Dinamo e!", dar şi "Câmpeanu nu uita, Steaua e echipa ta". Mde, pe atunci oamenii încă mai credeau că "Armata e cu noi".

La 20 mai au fost alegerile din "Duminica orbului". Zece zile mai târziu, Bucureştiul a fost zgâlţâit zdravăn de un cutremur, ocazie cu care "Golanii", rămaşi din ce în ce mai puţini, au scandat "Pământul a votat".

Din păcate, autorităţile nu au apreciat absolut deloc acest tip de umor colectiv. Fapt demonstrat clar în cursul şedinţei de Guvern de la 10 mai 1990. Atunci, cocoţat în fruntea Ministerului de Interne, generalul Mihai Chiţac, bruta cazonă care în Decembrie '89 îşi făcuse de cap la Timişoara, a pus în mod oficial problema "curăţării" Pieţei Universităţii. Cum? Simplu, prin aplicarea legii.

"Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de poliţişti între ei şi, să zicem aşa, să facem praf din ceea ce se poate face praf." Soluţia Chiţac nu s-a aplicat însă chiar atunci, ci abia după mai bine de o lună, când mi-nerii au "făcut praf" tot Bucureştiul.