Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie?

ANALIZĂ ● Mineriada din 1990, un conflict cu logică ocultă
Orice conflict social-politic de proporţii se supune unei anumite logici. Prin raportare la interesele actorilor prinşi în acest eveniment, pot fi sesizate cauzele declanşării, explicaţiile modului de desfăşurare. Posibilele întrebări îşi găsesc răspunsurile prin atenta cercetare a faptelor. Aceste adevăruri elementare nu funcţionează în cazul evenimentelor dramatice din 13, 14 şi 15 iunie 1990. Întreaga lor desfăşurare pare a fi supusă unei logici aberante. Raportarea firească la comportamentul anterior al actorilor sporeşte şi nu risipeşte enigma. În numeroase cazuri, aceştia par a fi acţionat împotriva propriilor interese. Faptele şi declaraţiile lor sînt lipsite de logică.

ANALIZĂ ● Mineriada din 1990, un conflict cu logică ocultă
Orice conflict social-politic de proporţii se supune unei anumite logici. Prin raportare la interesele actorilor prinşi în acest eveniment, pot fi sesizate cauzele declanşării, explicaţiile modului de desfăşurare. Posibilele întrebări îşi găsesc răspunsurile prin atenta cercetare a faptelor. Aceste adevăruri elementare nu funcţionează în cazul evenimentelor dramatice din 13, 14 şi 15 iunie 1990. Întreaga lor desfăşurare pare a fi supusă unei logici aberante. Raportarea firească la comportamentul anterior al actorilor sporeşte şi nu risipeşte enigma. În numeroase cazuri, aceştia par a fi acţionat împotriva propriilor interese. Faptele şi declaraţiile lor sînt lipsite de logică.

Răspunsurile încîlcesc şi mai mult lucrurile.
Să luăm, pentru început, faptul care a declanşat conflictul: situaţia din Piaţa Universităţii. Sînt unul dintre susţinătorii în scris cei mai consecvenţi ai mişcării din centrul Bucureştiului. Ca şi dl Petre Roman, a cărui evoluţie din ultimul timp nu pot decît s-o salut, cred însă că această acţiune şi-a pierdut după alegeri legitimitatea politică. Pînă la 20 mai 1990, ea a avut rolul de a atrage atenţia electoratului asupra pericolului instalării prin alegeri a unui regim neocomunist. Contrar opiniei dlui Ion Iliescu şi a conducerii F.S.N., cred că această mişcare a depăşit limitele perimetrului din Piaţa Universităţii pentru a exprima o stare de spirit a unei părţi a populaţiei, a tineretului studios, îndeosebi. Victoria în alegeri a dlui Ion Iliescu şi a Frontului a demonstrat însă că electoratul a fost de altă părere. Fie că a considerat drept nefondată acuzaţia de neocomunism, fie că a dorit acest neocomunism, majoritatea populaţiei a votat împotriva Opoziţiei. În aceste condiţii, mişcarea din Piaţa Universităţii şi-a pierdut obiectivul politic.

PROVOCARE. Prelungirea ei inutilă mărturiseşte o totală absenţă a logicii.
Potrivit acesteia din urmă, era normal ca acţiunea să înceteze. Iniţiatorii ei trebuiau să aştepte ca forţa politică legitimată prin alegeri să întreprindă ceva practic pe tărîm economic şi social-politic. Iar dacă măsurile luate ar fi confirmat teza neocomunismului, atunci mişcarea ar fi putut fi reluată, evident, cu un sprijin masiv din partea populaţiei nemulţumite de politica Guvernului. Contrar acestui raţionament, manifestanţii nu numai că nu întrerup o acţiune politică deja agonică, dar, mai mult, fac gesturi aiuritoare. Îşi schimbă obiectivul protestului, ies din perimetrul zonei pentru tot felul de demonstraţii, lansează ameninţări Guvernului. Totul începe să ia înfăţişarea unei provocări.

La rîndu-i, puterea se comportă şi ea cu o remarcabilă lipsă de logică.
Firesc ar fi fost ca măcar după alegeri dl Ion Iliescu să accepte dialogul. Indiferent de resorturile mişcării, dialogul se înscria în logica politică. Dacă, de exemplu, prelungirea acţiunii din Piaţă era sinceră, dialogul ar fi fost impus de obligativitatea oricărei forţe politice de a sesiza şi rezolva toate contradicţiile din realitate. Admiţînd că mişcarea era o provocare, dialogul era cerut de logica subtilităţii. Dacă organizatorii din umbră ai prelungirii acţiunii urmăreau să demonstreze că dl Ion Iliescu are un stil antidemocratic, atunci dialogul ar fi dejucat toate planurile. În afara logicii se situează şi comportarea ulterioară a Guvernului. Manifestaţia din Piaţa Universităţii pierdea treptat-treptat din forţa impactului iniţial. Fiecare zi curgea în defavoarea ei şi în favoarea Guvernului. Prelungirea era atît de absurdă, încît o vreme am crezut că în spatele ei se află o subtilă manevră de compromitere a mişcării din perioada anterioară alegerilor. Logica politică reclama ca demonstranţii, tot mai puţini, tot mai lipsiţi de forţă, să fie lăsaţi în pace. Evident, urmăriţi îndeaproape pentru ca faldurile unei mişcări protestatare să nu ascundă grave încălcări ale Codului penal.

BRUTALIZARE. Iată însă că, sfidînd orice raţionament, – Poliţia intervine în dimineaţa zilei de 13 iunie. Şi nu oricum, ci în forţă, brutalizîndu-i pe demonstranţi, interzicînd accesul ziariştilor români şi străini. Din start o gravă greşeală. Dacă acţiunea era legală, ziariştii nu trebuiau alungaţi, ci dimpotrivă, invitaţi să asiste pentru a se convinge de legitimitatea acţiunii. Să fim de acord că lipsa de subtilitate în această intervenţie îşi are explicaţia în faptul că Poliţia noastră nu s-a adaptat încă la condiţiile democraţiei. Dictatura comunistă a obişnuit organele de ordine să rezolve situaţiile dificile prin mijloace rudimentare. Simpla apariţie a miliţianului era suficientă pentru a înspăimînta. Democraţia presupune însă o mutaţie radicală în mijloacele de acţiune ale Poliţiei. Se cere un mai mare efort în direcţia subtilităţii, o mai mare întemeiere pe culegerea prealabilă de informaţii.

Total lipsită de logică este şi reacţia manifestanţilor. Mişcările populare postrevoluţionare ale tinerilor s-au caracterizat prin nonviolenţă. Înainte de 20 mai 1990 s-a vorbit mult de Piaţa Universităţii ca un spaţiu al protestului de tip gandhian. Fără violenţă! – a fost îndemnul prin care mişcarea din Piaţă căpătase o măreţie neobişnuită. Ori de cîte ori se anunţa posibilitatea unei intervenţii brutale, cei din Zona liberă de neocomunism se aşezau pe asfalt cu vădita intenţie de a răspunde violenţei prin nonviolenţă. La îndemnurile lui Marian Munteanu, orice gest contrar ideilor din Piaţă era întîmpinat cu aplauze. Logica mişcării tinereşti din centrul Capitalei cerea o reacţie specifică la acţiunea Poliţiei. Se putea organiza, de exemplu, un miting paşnic de protest. Se putea declanşa o grevă în instituţiile de învăţămînt superior din Bucureşti. În fine, demonstranţii puteau rămîne un timp indefinit în faţa barajelor ridicate de forţele de ordine. Sfidînd această logică, demonstranţii, cărora li se adaugă tot mai multe elemente turbulente, trec la violenţă: incendiază maşinile Poliţiei, îi alungă pe poliţişti cu pietre, devastează sediul Poliţiei Capitalei, incendiază Serviciul Român de Informaţii, vor să dea foc şi să pătrundă în clădirea Ministerului de Interne, atacă Televiziunea. Trăsătura caracteristică a tuturor acţiunilor din 13 iunie e o absolută lipsă de logică politică şi chiar psihologică. Singurul scop al atacatorilor este devastarea şi incendierea. Preşedintele Ion Iliescu a formulat teza unei tentative de lovituri de stat. Afirmaţia mi se pare exagerată. O lovitură de stat înseamnă răsturnarea regimului politic existent şi preluarea prin forţă a puterii. Ea presupune, aşadar, existenţa unui grup de persoane sau unei formaţiuni politice în stare a-şi asuma conducerea ţării. În lumea de azi o astfel de acţiune implică în chip necesar participarea armatei sau a unei părţi a acesteia. A fost vorba de aşa ceva la evenimentele din 13 iunie 1990? Nici dl Ion Iliescu, nici primul-ministru nu s-au referit la un asemenea lucru. În aceste condiţii, acuzaţia de lovitură de stat cade de la sine. E greu de presupus că aceia ce aruncau cu sticle incendiare în ferestrele Televiziunii erau atît de naivi, încît să creadă că, odată intraţi înăuntru şi chiar citind un manifest, n-ar fi putut fi scoşi rapid de acolo de o patrulă militară. Că e aşa o dovedeşte faptul că intervenţia unei formaţii de paraşutişti la Ministerul de Interne a reuşit să facă ordine într-un timp-record.

RĂZBOI CIVIL. Scopul mişcării se vede destul de clar: devastare pur şi simplu, violenţă în sine. Lipsită de logică e şi atitudinea puterii. Alegerile din 20 mai 1990 l-au legitimat pe dl Ion Iliescu în calitate de şef al statului. În aceste condiţii, poliţia şi armata sînt obligate, ca în orice democraţie, să-l asculte. Dar cele două forţe de ordine au ezitat sau, mai rău, au stat un timp în expectativă. Preşedintele s-a văzut obligat să apeleze la mijloace din afara ordinii de drept. Apelul la participarea populaţiei putea duce oricînd la un război civil în Bucureşti.

Dacă există în desfăşurarea acestor evenimente un lucru total lipsit de logică, el e reprezentat de prezenţa şi acţiunea minerilor la Bucureşti din zilele de 14 şi 15 iunie 1990. Mai întîi că apariţia lor în dimineaţa de 14 iunie mi se pare de prisos. Eficienţa acţiunilor armate din noaptea de 13 spre 14 demonstrase clar că se putea conta pe această forţă în restabilirea ordinii. Se mai evidenţiase şi faptul că ne aflam în faţa nu a unei mişcări organizate, ci a unei revolte anarhice, fără nici un alt scop decît devastarea. Presupunînd însă că se impunea o mare manifestaţie proguvernamentală, acţiunea minerilor ar fi trebuit limitată la participarea la uriaşul miting din Piaţa Victoriei.

Contrar acestei logici electorale, minerii îşi arogă dreptul de a face ordine în Bucureşti. Restabilirea şi asigurarea ordinii revin, într-un stat democratic, organelor de drept. A da voie unei părţi a populaţiei civile de a-şi asuma misiunile Poliţiei sau ale Armatei, de a legitima şi controla, a opera chiar arestări, reprezintă o încălcare a regulilor jocului democratic. În acelaşi timp se cuvine a atrage atenţia omului de stînga care este dl Ion Iliescu că transformarea minerilor în gardieni ai ordinii bucureştene duce la compromiterea clasei muncitoare. Adăugată exceselor făcute, noua postură a minerilor nu face altceva decît să alimenteze teoriile profund reacţionare privind primitivismul proletariatului.

PREJUDICII. Dar nu numai atît. Dacă ne gîndim bine, întreaga comportare a minerilor a adus grave prejudicii prestigiului deţinut de dl Ion Iliescu. Sînt în desfăşurarea evenimentelor din 14 şi 15 iunie momente care mă fac să cred că am fost spectatorii unui scenariu pus la cale de adversarii preşedintelui ales. Dl Ion Iliescu a avut de luptat, de-a lungul campaniei electorale, cu acuzaţiile de politician care nu crede în democraţie. Atît domnia-sa, cît şi Frontul Salvării Naţionale au reuşit să asigure atît ţara, cît şi străinătatea că sînt profund ataşaţi procesului de democratizare a ţării. Şi iată, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, minerii, chemaţi de preşedinte pentru a apăra democraţia (subliniez, pentru a apăra democraţia!), se năpustesc tocmai asupra unor instituţii democratice. Ei devastează sediile partidelor de opoziţie, atacă redacţiile publicaţiilor critice la adresa guvernului, molestează personalităţi din opoziţie, bat pe reprezentanţii presei străine. În loc să sprijine democraţia, acţiunile lor o pun la îndoială. Imaginea de democrat a dlui Ion Iliescu păleşte dintr-odată. Atît în ţară, cît şi în străinătate, orice exces al minerilor curge în defavoarea preşedintelui ales al ţării. Şi pentru ca totul să fie şi mai ciudat, dl Ion Iliescu apare la Televiziune nu pentru a deplînge şi pentru a se delimita de aceste acte de represiune împotriva opoziţiei şi a intelectualilor, ci ca să mulţumească minerilor pentru felul în care au procedat. Să fie atît de grav dezinformat dl Ion Iliescu ca să facă o asemenea gafă politică?

SENS. Totul pare complet lipsit de logică. Şi totuşi în desfăşurarea evenimentelor există o logică înspăimîntătoare dacă se va dovedi reală. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 au adus prejudicii incalculabile poziţiei României în lumea de azi. Într-un Est preocupat de a se integra în Europa, ţara noastră a apărut într-o lumină net defavorabilă. Violenţa din zilele de 13, 14 şi 15 iunie pare a fi menită a avertiza pe investitorul străin că România nu constituie un teren stabil. De la Revoluţie încoace numeroase evenimente au avut drept efect de a demonstra străinătăţii că situaţia din ţara noastră nu permite investiţia de capital străin. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie reprezintă unul dintre momentele acestui proces ciudat. Ele se alătură incidentelor din 28 februarie, conflictului sîngeros de la Tg. Mureş, violenţelor inutile din campania electorală. O condiţie a reintrării noastre în Europa o constituie democratizarea vieţii social-politice. Izolarea regimului Ceauşescu a avut drept temei tocmai absenţa democraţiei. În primele zile postrevoluţionare, România se situase în fruntea procesului de lichidare a dictaturii comuniste. Promotorul acestui proces a fost însuşi dl Ion Iliescu. Anumite evenimente petrecute de atunci şi pînă acum par a se înscrie în efortul de a arăta lumii că România e incapabilă de o democraţie adevărată. Parcă invidioase pe avansul cîştigat de ţara noastră, forţele din interior şi din străinătate şi-au propus să o împingă pe ultimul loc în cadrul ţărilor din Est. Aceleaşi forţe par a fi interesate de blocarea procesului de revenire în Europa. Într-un Est al competiţiei între fostele ţări socialiste de a beneficia de avantajele avansului tehnologic se urmăreşte excluderea României din această cursă. Cu şi fără concursul Guvernului. De cele mai multe ori, cu ajutorul gafelor acestui Guvern. Se încearcă astfel a se bloca racordarea economiei noastre la economia avansată a Occidentului. Intenţiile sînt străvezii: de izolare tot mai accentuată a României pe plan internaţional.

IMAGINE. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 se înscriu în logica unui posibil scenariu mult mai neliniştitor: acela de a compromite grav însuşi poporul român. Instabilitatea politică permanentă, votul surprinzător de mare în favoarea unui singur partid, nerespectarea de către opoziţie a rezultatului impus alegerilor libere, violenţele din iunie par menite a înfăţişa poporul român ca incapabil de a fi beneficiarul unei democraţii adevărate, drept un popor care nu-şi merită locul în Europa secolului al XX-lea. Urmare a vandalismelor din 13, 14 şi 15 iunie 1990, alăturate violenţelor din 28 februarie, celor din timpul campaniei electorale, incidentele de la Tg. Mureş, întreaga lume e pe cale a-şi făuri imaginea unui popor primitiv, de o cruzime neobişnuită, cu un comportament absolut aberant. Ne aflăm oare, începînd din decembrie 1989, în faţa unei manipulări grosolane aparţinînd unui scenariu care vizează însăşi fiinţa noastră naţională? Să ne reamintim faptul că aşa-zisele barbarii de la Timişoara ale Securităţii, măcelul organizat de terorişti s-au dovedit în cele din urmă efectele unei uriaşe falsificări a adevărului. Fireşte, aceste violenţe au fost puse pe seama regimului Ceauşescu, prezentat, din nou exagerat, drept un regim al lui Dracula. Dar acestea s-au răsfrînt şi asupra imaginii în lume a poporului român. Oricum, atît securiştii acuzaţi, cît şi teroriştii inventaţi erau români. Să fie, oare, acest scenariu urmarea înţelegerilor secrete de la Malta?

Întreaga lume a fost spectatoarea stupefiată a grupurilor de mineri îmbrăcaţi în negru, mînjiţi de funingine, înarmaţi cu bîte şi topoare, bătînd şi devastînd. Interesant e faptul că aceşti aşa-zişi mineri au molestat intelectuali, au devastat lăcaşuri de cultură, au distrus maşini ultrasofisticate, au atacat pe străini, inclusiv pe reprezentanţi ai organizaţiei umanitare Medicins du Monde. S-au comportat, într-un cuvînt, ca într-un scenariu făcut a-i prezenta drept oameni ai cavernelor. Dar minerii sînt, înainte de toate, români. Întreaga lume a văzut că în România anului 1990 e posibil ca o întreagă capitală să fie terorizată de grupuri de români. Şi dacă acest lucru e posibil, de ce n-ar fi posibil, oare, ca, nu peste mult timp, acelaşi popor să poată fi prezentat drept autorul măcelăririi unei minorităţi naţionale? Cine ne-ar crede dacă am încerca să demonstrăm că o astfel de cruzime nu ne caracterizează ca popor? Şi atunci intervenţia din exterior pentru a proteja această minoritate ar fi aplaudată de întreaga omenire. Din nefericire, dl Ion Iliescu face deseori jocul acestui posibil scenariu. Forţe oculte par a fi infiltrate în anturajul domniei-sale pentru a-l dezinforma. Sînt tare curios să ştiu cît cunoaşte domnia-sa din excesele compromiţătoare ale minerilor din Bucureşti. E ciudat că singura clădire care a ars cu totul în cursul evenimentelor din 13 iunie 1990 a fost cea a Serviciului Român de Informaţii. Ce aflase această instituţie? De ce era nevoie s-o luăm de la zero în domeniul contraspionajului? Ce documente au fost sustrase de demonstranţii care au năvălit în clădire? E un scenariu senzaţional, desigur, dar dacă judecăm înlănţuirea unor evenimente postrevoluţionare nu este exclus să fie un scenariu posibil.
Să dea Dumnezeu să nu fie aşa!

Zig Zag Magazin – 19 iunie 1990

Articol publicat de Ion Cristoiu cu 18 ani în urmă, la 19 iunie 1990, în "Zig-Zag", publicaţie pe care o conducea.

P.S.: Recitind textul publicat acum 18 ani, mi-a sărit în ochi fraza: "Violenţa din zilele de 13, 14 şi 15 iunie pare a fi menită a avertiza pe investitorul străin că România nu constituie un teren stabil".
Cine avea interesul ca investitorii străini să ocolească România? Guşterii tranziţiei, securiştii şi nomenclaturiştii care, în iunie 1990, erau în curs de a pune mîna pe întreprinderile de stat.
Evenimentele din 13, 14, 15 iunie 1990 au întîrziat enorm pătrunderea capitalului străin în România. A dat timp guşterilor să înşface tot ceea ce era mai bun.
Şi ne mai întrebăm cine are interes azi ca evenimentele din 13, 14, 15 iunie 1990 să nu fie lămurite?