Ce ştim despre Basarabia?

Ştim despre bomboanele „Bucuria", un fel de brand de ţară cu care mă îndopam de fiecare dată când un coleg revenea în ţară din vizita la părinţii de peste Prut.

Ştim despre cramele de la Purcari, care au intrat şi în Cartea Recordurilor, de cahorul de Cricova (un vin foarte dulce şi de o culoare descurajant de închisă) şi de cozile interminabile de la consulatul României. Se pare că şi astea au devenit un fel de brand de ţară.

Ştim despre Chişinău că e un oraş verde şi foarte curat. Chişinăul respiră. E aerist, degajat. Nu există ambuteiaje, indiferent cât de împuţită este ora din zi. Enervant este însă faptul că, indiferent în ce culoare ar fi vopsită trecerea de pietoni, fie ea şi verde brotăcel, şoferii nu ţin niciodată cont de ea. Nici măcar nu mimează că frânează atunci când dau de vreo „zebră".

Ştim că „poliţie" înseamnă de fapt „miliţie", „securitate" = „KGB", „comuniştii" sunt „magnaţi", adică multe lucruri înseamnă altceva decât vor să spună şi, în multe cazuri, chiar pe dos.

Ştim că tinerii moldoveni sunt optimişti, în timp ce vârstnicii sunt foarte blazaţi ori resemnaţi. Puştii îşi găsesc distracţie în orice. De la Disco, berea servită într-un recipient foarte înalt dotat cu un ţuţuroi sau o baie în Nistru, vara.


Ştim că Moldova n-are munţi şi n-are mare. La orice deal îi zic munte, iar Nistrul e Marea lor Neagră. Sau Egee. Sau cum or vrea ei să-i spună.

Ştim că la ei e hărnicie mare şi sărăcie mare. Cum se împacă hărnicia cu sărăcia? Un fel de cooperativa „munca în zadar".

Ştim că suntem un popor cu curu' în două luntrii, poziţionare istoriceşte determinată. Valabil şi pentru noi, şi pentru ei, în egală măsură. Că luntriile-s două, dar poporul unu' singur.

Ştim că economia se târăie printr-o încrengătură din care parcă nu mai iese. Tinerii (un sfert din populaţie, se zice) merg la muncă în străinătate şi lasă satele pustii. În România intră cu greu, căci România e în UE, iar Moldova, nu.

Ştim că azi şi noi avem nevoie de vize pentru Moldova.