Ceva, undeva, stătea să plesnească...

1989. Un an ce nu anunţa nici o schimbare în vieţile a milioane de români. Dincolo de lipsurile cotidiene, viaţa îşi urma cursul ei firesc. Oamenii trăiau, iubeau, urau sau mureau, fie că erau activişti de partid, securişti sau muncitori.

1989. Un an despre care am încercat să scriu fără patimă, fără ca istoria fiecăruia dintre interlocutori să fie romanţată. Cu fiecare articol am sperat că am mai adus la lumină o frântură de adevăr, de viaţă aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele. Istoria nu poate şi nici nu trebuie să intre la machiaj. E precum o femeie ajunsă la maturitate şi care nu se jenează că viaţa i-a mai adăugat nişte riduri. Cine uită nu merită! Acest lucru am simţit că trebuie spus în paginile Scînteii.

Pe parcursul proiectului, cu fiecare poveste spusă şi apoi scrisă am înţeles că nu e drept să pun verdicte, că oamenii încercau să supravieţuiască şi chiar dacă nu au ieşit în stradă au refuzat să cedeze în faţa sistemului. Ei au fost nişte eroi, chiar dacă şi-au trăit vieţile anonim. Cum pot să spun altfel despre păstorul Gligor Hada de la Hunedoara, care, deşi urmărit şi anchetat de Securitate, a continuat să se lupte ca în oraşul lui să fie ridicată o biserică penticostală?! Dar despre Puiu Sălăgean, Adrian Bulacu sau Ovidiu Hada, care, asemenea multor mii de români, şi-au riscat viaţa trecând Dunărea înot?! Nu au protestat, nu au ieşit în stradă, au fugit pur şi simplu! Unii dintre ei au reuşit, alţii au fost trimişi înapoi în ţară, au fost judecaţi şi condamnaţi. Şi-au dus crucea cu demnitate. Au fost apoi preoţi, precum Nerva Florea de la Ghelari, care au luptat pentru bisericile lor. Pare incredibil, dar chiar au reuşit să obţină şi fonduri. Cum pot să îi numesc altfel decât eroi pe sportivi şi antrenori precum Marieta Ilcu sau Ştefan Beregszaszy, pentru care lupta cu recordurile era răsplătită cu nişte cupe, zâmbete şi îmbrăţişări?! Dar pe tinerii precum Benone Olaru sau Constantin Zgâmbău, pentru care important era că pot să îşi desăvârşească talentul incredibil, chit că admiterea la facultate era veşnic blocată de numărul mic de locuri?! Cum se numesc altfel decât eroi cei care au refuzat să devină informatori ai Securităţii sau pupincurişti ai regimului, interzicându-şi astfel accesul la o funcţie sau chiar o repartiţie pentru o locuinţă?! Au fost eroi tăcuţi, la fel ca alte mii de români, care au continuat să muncească, să trăiască. Ei au refuzat compromisul. Nu li s-a întâmplat nimic.

ADEVĂRAŢII EROI
Am scris apoi despre adevăraţii eroi. Cei care au murit pentru un ideal.

Cei mai mulţi nici nu ştiau că vor fi eroi. Nu au cerut nimic, dar au fost primiţi cu gloanţe, descărcate din arme ţinute tot de mâini de români. Articolele acestea au fost cel mai greu de documentat. Cum putea fi altfel când în faţa mea stăteau mamele sau soţiile celor ucişi?! Mi-am stăpânit cu mare greutate lacrimile. Am învăţat de la acele femei ce înseamnă iertarea, dar şi cât de neputincioşi suntem şi astăzi: adevărul despre ce s-a întâmplat în acele zile de decembrie 1989 n-a fost aflat niciodată.

1989. Un an la finele căruia toată lumea a înţeles că ceva, undeva, stătea să plesnească... şi a plesnit! În 2009, la 20 de ani distanţă, noi v-am prezentat istoria acelor vremuri, aşa cum ne-au fost relatate de cei care le-au trăit. Am fost şi eu parte la acest proiect, iar articolele pe care le-am scris sunt Scînteia mea, o bucată din acele timpuri, spre aducere aminte!


Jurnalele lui 1989. Amintiri din anul foamei
Dacă în matematică cel mai greu se demonstrează evidentul, la o poveste cel mai dificil este să-i recompui firescul, naturalul, viaţa aşa cum va fi fost ea. Pentru a scrie povestea anului 1989, mai multe mii de file din arhive şi zeci de publicaţii apărute în 1989 ne-au trecut pe sub ochi. S-au croit planuri, scheme, schiţe de sumar, posibile machete de ziar. Înaintea primului număr, am dezmembrat şi am făcut la loc, am adăugat, am scos, am mărit, am micşorat. Pentru că tocmai firescul s-a dovedit greu de găsit în documente de arhivă, în paginile monotone de ziar, şi uneori chiar în poveştile oamenilor. Construcţia clădită pe minciuna propagandistică de dinainte de 1989 şi pe zbieretele anticomuniste specifice primilor ani de tranziţie risca să fie la fel de strâmbă, iar în timp să se dovedească la fel de şubredă ca eternitatea lui Ceauşescu şi a "Epocii de Aur". Saci mulţi şi mari am aşezat sub pomul jurnalelor intime. Pentru că, nu-i aşa, "intim" va să zică "personal", adică neoficial, pitoresc, nu neapărat mai frumos, dar în tot cazul altfel. După lectură, mai multe lucruri frapează în astfel de proze. Cu puţine excepţii, cele aproape 40 de jurnale intime din care s-a alcătuit rubrica zilnică (cu excepţia datei de 26 ianuarie, şi-a găsit locul în 301 din cele 302 ediţii ale suplimentului Scînteia) au fost publicate la câţiva ani după Revoluţie. Exact-exact cum au fost scrise atunci, susţin toţi autorii, sau, cel mult, cu revizuiri şi adăugiri "nesemnificative".

"Jurnale personale" au spus într-un singur glas aproape aceeaşi poveste, opusă celei oficiale. La memorialişti, binele oficial devine în paginile lor răul, şi invers. Galeria de "aşa nu" - deschisă de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, secondaţi de activiştii de partid şi mai ales, de securişti. Feţi-Frumoşii lui 1989 erau disidenţii, cei care s-au opus cu fapta, cu vorba, cu gândul, mai ales.

În jurnale, Foamea se zbânţuie vioaie pe aproape fiecare pagină tipărită. Uneori se arată cu totul, altă dată se lasă doar ghicită. În tot cazul, e prezentă. Mult s-a scris despre goana după bunuri de primă necesitate, între acestea alimentele ocupând locul fruntaş. Au fost descrise cu lux de amănunte cozi interminabile, scăunelul pus "să ţină rând" în crucea nopţii, cartelele, raţionalizarea, golurile din rafturile magazinelor, descinderile "la ţară" întru burduşirea frigiderului. Născuţii în epoca superhipermarketului ar înţelege mai greu aşa o grozăvenie. Şi şi-ar închipui, probabil, că inaniţia ocupa un loc fruntaş printre cauzele deceselor antedecembriste. Fără doar şi poate, foamea rămâne una dintre legendele lui 1989. Ca toate legendele, conţine în ea şi ceva adevăr. (Cristina Diac)