Cinci ani de la dispariţia Andreei Simon

Într-o noapte, bunica a visat-o. Era în pra­gul uşii, întoarsă cu spatele la bă­trâ­na care, în vis, zăcea pe pat, ne­pu­tincioasă. Ieşea din cameră, şi bu­ni­ca a strigat spre ea, rugând-o: „An­dreea, adu şi tu şi o căldăruşă de apă!”. Iar fata a ieşit. Când s-a trezit din somn, căldăruşa era pe laviţă, goa­lă, iar Andreea, fetiţa după care ini­ma bătrânei plânge de cinci ani, nu era nicăieri. Unde să o mai caute? La ce preot să mai meargă? Câte aca­tiste şi câte adrese oficiale către au­to­rităţi să mai scrie?

Ileana Tonoaie are 68 de ani şi mai adună de’acu zile-n şirul vieţii doar cu speranţa că o va mai vedea vreod­ată pe Andreea. A crescut-o de când era mică şi până când a venit vre­mea ca fetiţa să meargă la şcoală. I-a păstrat jucăriile în şopron, iar hai­ne­le, toate, le-a împachetat frumos şi le-a pus în odaia din faţă. A rămas la vedere, aşezată pe colţul patului din odaia bunicilor, doar rochiţa pre­fe­rată a Andreei. Stă acolo, întinsă şi neîmbrăcată, umbră a fetiţei dis­pă­rute într-o seară de decembrie.

S-au făcut cinci ani. În fiecare săp­tă­mână, bunica Andreei dă două tele­foa­ne la Bucureşti. Unul procurorului, celălalt la Jurnalul Naţional. „Ia zi­ceţi, ce mai facem s-o găsim?” Fe­me­ia din Ciugheş a făcut afişe cu An­dreea şi le-a trimis „printr-un om d’aici, din sat” în Italia, acolo unde au­zise că-s mulţi copii români la cerşit, pe stradă. Avea nevoie de o adresă de mail pentru afişe şi i-am dic­tat pe litere, descriind desenul lui „@”... Nici o clipă, în ăştia cinci ani bles­temaţi, nici o fărâmă de secundă, bu­nica n-a încetat să spere că An­dreea e în viaţă şi că Bunul Dumne­zeu îi va îngădui într-o zi s-o strângă din nou în braţe. Se uită în fiecare zi la rochiţa întinsă pe pat, de-acum mică pentru fetiţa care ar avea 14 ani, şi aşteaptă s-o vadă intrând pe uşă.

„Mi-a zis o femeie din sat că a visat-o şi ea”, povesteşte bătrâna. „Şi că An­dreea i-a spus să mă înveţe să aprind o lumânare în spatele grajdului.” „De ce acolo?” „Se spune că rugăciunile sub cerul liber ajung cel mai repede Sus”, mă învaţă ea, la rându-i. În cele peste 1.800 de zile, de când Andreea a dispărut, rugăciunile bătrânei au um­plut Cerul. E singura din casă care mai crede într-un miracol. Bunicul, pe care Andreea îl striga „mama”, s-a împăcat cu gândul că fata nu mai este. Acum doi ani s-a îmbolnăvit de ciroză uscată, iar trupul i se topeşte, aşa cum i s-a topit şi sufletul. El nici măcar nu mai poate vorbi despre nepoata sa...

Fetiţa pe care cei doi bătrâni încă o mai văd, ca pe-o nălucă, prin curtea din capătul uliţei ce urcă spre deal, se mutase cu mama sa în Miercurea Ciuc în 2003, când a început şcoala. Era o elevă silitoare, învăţa bine, citea, învăţase să umble pe internet, unde conversa cu colegii de şcoală. Sau intra pe site-uri unde îmbrăca virtual păpuşi Barbie. Avea 9 ani Andreea. Şi-un caieţel, cum erau oracolele odinioară, cu o singură pagină completată: „Iubirea pentru mine este un băiat care se numeşte Lori”.

Ioana Muntean, mama sa, se căsătorise cu un ofiţer de armată şi adu­sese pe lume încă o fetiţă, pe Eliza. Până la sfârşitul lunii noiembrie 2005, locuiseră cu toţii, cu chirie, într-un apartament de pe Strada Avântului, din Miercurea Ciuc, apoi s-au mutat, în aceeaşi zonă, pe Aleea Co­piilor. Andreea ştia bine străzile, era descurcăreaţă, mergea de trei ori pe săptămână la karate, iar seara se în­torcea singură de la sală. „Era o fe­ti­ţă retrasă”, spune despre ea fostul an­trenor, „însă, când era în com­pe­ti­ţie, lovea adversarul fără menajamente”.

Ce s-ar fi putut întâmpla cu ea în seara în care a dispărut? 15 decembrie 2005. La ora 18:55, mama a tri­mis-o până la un magazin aflat la două străzi de bloc. Fetiţa a cumpărat exact ce-i ceruse mama: patru sticle cu apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. La ora 19:01, camerele de suprave­ghe­re ale magazinului o surprind pe fată înăuntru. Sunt ultimele imagini cu Andreea în viaţă. Pe bonul de casă e trecută ora 19:05. Apoi, fetiţa a ieşit din magazin şi, preţ de câteva minute, s-a jucat în zăpadă cu doi colegi de şcoa­lă. S-a despărţit de ei şi a plecat îns­pre casă. Unde n-a mai ajuns ni­ci­o­dată. În jurul orei 20:00, părinţii au anun­ţat Poliţia. S-au făcut căutări în zo­nă, însă nu a fost găsită nici măcar sa­coşa cu cele patru sticle. A doua zi, cazul a fost preluat de IPJ Harghita.

În cazurile de copii dispăruţi există, în primele momente, mai multe variante de lucru. Prima ar fi va­rianta unei plecări voluntare. A fu­git Andreea de acasă, cu „banii de pâi­ne”? Varianta a fost exclusă din start: nu existau motive ca fetiţa să facă acest gest şi n-ar fi plecat în lume, că­rând după ea o sacoşă plină cu sticle. Având în vedere intensa mediati­za­re a cazului în primul an de după dis­pariţie, dacă fetiţa ar fi fost fugită, ar fi fost şi găsită până acum... A doua va­riantă ar fi ca Andreea să fi fost victima unui accident rutier, iar autorul, în încercarea de a-şi ascunde fapta, să fi răpit apoi victima, abandonând-o undeva. Însă cercetările Poliţiei în zonă au început la o oră după dispa­ri­ţia fetiţei, fără să fi fost găsite pe stra­dă urme de sânge (era zăpadă), cio­buri de sticlă sau martori la vreun in­cident de acest gen. A treia varian­tă este cea a accidentului casnic.

Ple­când de la teoria că, în timp ce se juca cu copiii, Andreea ar fi pierdut restul din milionul de lei cu care plecase la ma­gazin, şi ea ajunge acasă unde unul din­tre părinţi, nervos, o loveşte, pro­vo­cându-i, accidental, moartea. Ve­ri­ficările ulterioare au infirmat însă această teorie: în apartament nu s-au găsit nici un fel de urme, iar părinţii pot justifica, la minut şi cu martori, timpul scurs între plecarea fetiţei şi ora la care a fost sesizată Poliţia.

Ultima variantă de lucru şi cea mai plauzibilă este aceea că Andreea a fost răpită pe drumul dintre magazin şi casă. Cine ar fi putut să-i facă rău şi din ce motive?

Răpirile de copii au mai multe mo­bile: agresiunea sexuală, răs­cum­pă­rarea sau răzbunarea.

Familia Andreei nu este însă una bo­gată şi nimeni nu a încercat în toţi aceşti cinci ani să ceară vreo răs­cum­părare în schimbul fetei. La data dis­pa­­riţiei, IPJ Harghita a oferit chiar o re­compensă, de 50 de milioane de lei (vechi) pentru orice informaţie care ar fi ajutat la găsirea sa, însă a fost în za­dar. Studiile realizate de specialiştii FBI, dar şi cazuistica din Ro­mâ­nia sus­ţin teoria conform căreia cei care ră­pesc copiii pentru a-i agresa sexual fac parte, cel mai adesea, din cercul de cunoştinţe al copilului.

În cazul de faţă, un argument în sprijinul acestei teorii este lipsa de reac­ţie a fetiţei. Dacă s-ar fi simţit ameninţată, Andreea ar fi fugit sau ar fi încercat să se apere. În cazul unei răpiri având ca mobil răz­bu­na­rea, agresorul trebuie căutat în cercul de cunoştinţe al familiei.

Tiberiu Burcuţă, subcomisar de p­o­liţie la Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice din cadrul IPJ Har­ghi­ta, o cunoştea pe Andreea şi-ar fi avut şi motive ca, făcându-i rău fetiţei, să se răzbune pe mamă. A intrat pe lis­ta suspecţilor în ianuarie 2006. Fi­gura pe listingul telefoanelor date de mama Andreei imediat după dis­pa­ri­ţie. L-a sunat la miezul nopţii, între­bân­du-l: „Ştii ceva de Andreea? E la tine?”. Burcuţă a răspuns imediat la te­lefon, semn că era treaz, şi a încercat să o liniştească pe femeie.

Anchetatorii au stabilit că la ora dis­pariţiei fetiţei poliţistul se afla în zonă. Pus la „detectorul de minciuni”, Bur­cuţă dovedeşte o atitudine nesinceră şi devine principalul suspect. Pică şi celelalte trei testări cu poligraful. Neagă că ar fi agresat-o sexual pe fetiţă, însă detectorul de min­ciuni arată că minte. Pe parcursul audie­rilor, se încurcă în declaraţii şi dă mai multe variante asupra modului în care şi-a petrecut timpul în seara dispariţiei fetiţei.

În noiembrie 2007, el indică drept loc unde ar putea fi ascuns cadavrul fetei – Lacul Frumoasa, aflat lângă Mier­curea Ciuc. Abia în aprilie

2009, scafandrii de la ISU Cluj caută în adânc. Nu găsesc nimic. Vreme

de trei ani şi jumătate, cercetările, coor­do­­nate de Dan Petru, procuror gene­ral al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, au bătut pasul pe loc…

În iunie 2009, dosarul a fost preluat de Parchetul General, iar de so­lu­ţionarea lui se ocupă acum pro­cu­ro­rul Marius Foitoş. Au fost reluate au­dierile şi testările la poligraf. Au fost efectuate căutări în zone deja ve­ri­ficate în primele luni după dis­pa­ri­ţie, dar şi în locuri care nu fuseseră încă cercetate. În ianuarie 2010, an­che­ta a făcut un pas înainte: principa­lul suspect a fost pus sub învinuire pentru lipsire de libertate şi omor ca­li­ficat. „Mă consider nevinovat”, de­cla­ra Burcuţă Jurnalului Naţional,  „im­plicarea mea în acest caz este o eroa­re, am deplină încredere în acti­vi­tatea organelor de justiţie şi am con­vingerea că voi dovedi că sunt ne­vinovat”. Până acum n-a dovedit ni­mic. N-a solicitat nici o probă în apă­rarea lui şi n-a mai făcut nici un fel de declaraţii care să-i sprijine ino­cen­ţa. A început, în schimb, să mear­gă la biserică. „De astă vară, din au­gust, îl văd venind la slujba de du­mi­ni­că la Catedrala Ortodoxă din Mier­cu­­rea Ciuc”, mărturiseşte Ioana Mun­­teanu, mama Andreei. „Eu merg cu fetiţele şi, când mă vede, mă salută, dă din cap adică, dar altceva nu vorbim.”

Surse judiciare ne-au declarat că „în perioada imediat următoare va fi au­diat un martor important, care ar pu­tea da relaţii de natură să conducă la găsirea Andreei şi la elucidarea acestui caz”. Avem speranţa că, deşi au trecut cinci ani, de-acolo de unde este, Andreea ne va da lumină să o găsim!