Cinci ani de la dispariţia Andreei Simon

Într-o noapte, bunica a visat-o. Era în pra­gul uşii, întoarsă cu spatele la bă­trâ­na care, în vis, zăcea pe pat, ne­pu­tincioasă. Ieşea din cameră, şi bu­ni­ca a strigat spre ea, rugând-o: „An­dreea, adu şi tu şi o căldăruşă de apă!”. Iar fata a ieşit. Când s-a trezit din somn, căldăruşa era pe laviţă, goa­lă, iar Andreea, fetiţa după care ini­ma bătrânei plânge de cinci ani, nu era nicăieri. Unde să o mai caute? La ce preot să mai meargă? Câte aca­tiste şi câte adrese oficiale către au­to­rităţi să mai scrie?

Ileana Tonoaie are 68 de ani şi mai adună de’acu zile-n şirul vieţii doar cu speranţa că o va mai vedea vreod­ată pe Andreea. A crescut-o de când era mică şi până când a venit vre­mea ca fetiţa să meargă la şcoală. I-a păstrat jucăriile în şopron, iar hai­ne­le, toate, le-a împachetat frumos şi le-a pus în odaia din faţă. A rămas la vedere, aşezată pe colţul patului din odaia bunicilor, doar rochiţa pre­fe­rată a Andreei. Stă acolo, întinsă şi neîmbrăcată, umbră a fetiţei dis­pă­rute într-o seară de decembrie.

S-au făcut cinci ani. În fiecare săp­tă­mână, bunica Andreei dă două tele­foa­ne la Bucureşti. Unul procurorului, celălalt la Jurnalul Naţional. „Ia zi­ceţi, ce mai facem s-o găsim?” Fe­me­ia din Ciugheş a făcut afişe cu An­dreea şi le-a trimis „printr-un om d’aici, din sat” în Italia, acolo unde au­zise că-s mulţi copii români la cerşit, pe stradă. Avea nevoie de o adresă de mail pentru afişe şi i-am dic­tat pe litere, descriind desenul lui „@”... Nici o clipă, în ăştia cinci ani bles­temaţi, nici o fărâmă de secundă, bu­nica n-a încetat să spere că An­dreea e în viaţă şi că Bunul Dumne­zeu îi va îngădui într-o zi s-o strângă din nou în braţe. Se uită în fiecare zi la rochiţa întinsă pe pat, de-acum mică pentru fetiţa care ar avea 14 ani, şi aşteaptă s-o vadă intrând pe uşă.

„Mi-a zis o femeie din sat că a visat-o şi ea”, povesteşte bătrâna. „Şi că An­dreea i-a spus să mă înveţe să aprind o lumânare în spatele grajdului.” „De ce acolo?” „Se spune că rugăciunile sub cerul liber ajung cel mai repede Sus”, mă învaţă ea, la rându-i. În cele peste 1.800 de zile, de când Andreea a dispărut, rugăciunile bătrânei au um­plut Cerul. E singura din casă care mai crede într-un miracol. Bunicul, pe care Andreea îl striga „mama”, s-a împăcat cu gândul că fata nu mai este. Acum doi ani s-a îmbolnăvit de ciroză uscată, iar trupul i se topeşte, aşa cum i s-a topit şi sufletul. El nici măcar nu mai poate vorbi despre nepoata sa...

Fetiţa pe care cei doi bătrâni încă o mai văd, ca pe-o nălucă, prin curtea din capătul uliţei ce urcă spre deal, se mutase cu mama sa în Miercurea Ciuc în 2003, când a început şcoala. Era o elevă silitoare, învăţa bine, citea, învăţase să umble pe internet, unde conversa cu colegii de şcoală. Sau intra pe site-uri unde îmbrăca virtual păpuşi Barbie. Avea 9 ani Andreea. Şi-un caieţel, cum erau oracolele odinioară, cu o singură pagină completată: „Iubirea pentru mine este un băiat care se numeşte Lori”.

Ioana Muntean, mama sa, se căsătorise cu un ofiţer de armată şi adu­sese pe lume încă o fetiţă, pe Eliza. Până la sfârşitul lunii noiembrie 2005, locuiseră cu toţii, cu chirie, într-un apartament de pe Strada Avântului, din Miercurea Ciuc, apoi s-au mutat, în aceeaşi zonă, pe Aleea Co­piilor. Andreea ştia bine străzile, era descurcăreaţă, mergea de trei ori pe săptămână la karate, iar seara se în­torcea singură de la sală. „Era o fe­ti­ţă retrasă”, spune despre ea fostul an­trenor, „însă, când era în com­pe­ti­ţie, lovea adversarul fără menajamente”.

Ce s-ar fi putut întâmpla cu ea în seara în care a dispărut? 15 decembrie 2005. La ora 18:55, mama a tri­mis-o până la un magazin aflat la două străzi de bloc. Fetiţa a cumpărat exact ce-i ceruse mama: patru sticle cu apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. La ora 19:01, camerele de suprave­ghe­re ale magazinului o surprind pe fată înăuntru. Sunt ultimele imagini cu Andreea în viaţă. Pe bonul de casă e trecută ora 19:05. Apoi, fetiţa a ieşit din magazin şi, preţ de câteva minute, s-a jucat în zăpadă cu doi colegi de şcoa­lă. S-a despărţit de ei şi a plecat îns­pre casă. Unde n-a mai ajuns ni­ci­o­dată. În jurul orei 20:00, părinţii au anun­ţat Poliţia. S-au făcut căutări în zo­nă, însă nu a fost găsită nici măcar sa­coşa cu cele patru sticle. A doua zi, cazul a fost preluat de IPJ Harghita.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

În cazurile de copii dispăruţi există, în primele momente, mai multe variante de lucru. Prima ar fi va­rianta unei plecări voluntare. A fu­git Andreea de acasă, cu „banii de pâi­ne”? Varianta a fost exclusă din start: nu existau motive ca fetiţa să facă acest gest şi n-ar fi plecat în lume, că­rând după ea o sacoşă plină cu sticle. Având în vedere intensa mediati­za­re a cazului în primul an de după dis­pariţie, dacă fetiţa ar fi fost fugită, ar fi fost şi găsită până acum... A doua va­riantă ar fi ca Andreea să fi fost victima unui accident rutier, iar autorul, în încercarea de a-şi ascunde fapta, să fi răpit apoi victima, abandonând-o undeva. Însă cercetările Poliţiei în zonă au început la o oră după dispa­ri­ţia fetiţei, fără să fi fost găsite pe stra­dă urme de sânge (era zăpadă), cio­buri de sticlă sau martori la vreun in­cident de acest gen. A treia varian­tă este cea a accidentului casnic.

Ple­când de la teoria că, în timp ce se juca cu copiii, Andreea ar fi pierdut restul din milionul de lei cu care plecase la ma­gazin, şi ea ajunge acasă unde unul din­tre părinţi, nervos, o loveşte, pro­vo­cându-i, accidental, moartea. Ve­ri­ficările ulterioare au infirmat însă această teorie: în apartament nu s-au găsit nici un fel de urme, iar părinţii pot justifica, la minut şi cu martori, timpul scurs între plecarea fetiţei şi ora la care a fost sesizată Poliţia.

Ultima variantă de lucru şi cea mai plauzibilă este aceea că Andreea a fost răpită pe drumul dintre magazin şi casă. Cine ar fi putut să-i facă rău şi din ce motive?

Răpirile de copii au mai multe mo­bile: agresiunea sexuală, răs­cum­pă­rarea sau răzbunarea.

Familia Andreei nu este însă una bo­gată şi nimeni nu a încercat în toţi aceşti cinci ani să ceară vreo răs­cum­părare în schimbul fetei. La data dis­pa­­riţiei, IPJ Harghita a oferit chiar o re­compensă, de 50 de milioane de lei (vechi) pentru orice informaţie care ar fi ajutat la găsirea sa, însă a fost în za­dar. Studiile realizate de specialiştii FBI, dar şi cazuistica din Ro­mâ­nia sus­ţin teoria conform căreia cei care ră­pesc copiii pentru a-i agresa sexual fac parte, cel mai adesea, din cercul de cunoştinţe al copilului.

În cazul de faţă, un argument în sprijinul acestei teorii este lipsa de reac­ţie a fetiţei. Dacă s-ar fi simţit ameninţată, Andreea ar fi fugit sau ar fi încercat să se apere. În cazul unei răpiri având ca mobil răz­bu­na­rea, agresorul trebuie căutat în cercul de cunoştinţe al familiei.

Tiberiu Burcuţă, subcomisar de p­o­liţie la Biroul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice din cadrul IPJ Har­ghi­ta, o cunoştea pe Andreea şi-ar fi avut şi motive ca, făcându-i rău fetiţei, să se răzbune pe mamă. A intrat pe lis­ta suspecţilor în ianuarie 2006. Fi­gura pe listingul telefoanelor date de mama Andreei imediat după dis­pa­ri­ţie. L-a sunat la miezul nopţii, între­bân­du-l: „Ştii ceva de Andreea? E la tine?”. Burcuţă a răspuns imediat la te­lefon, semn că era treaz, şi a încercat să o liniştească pe femeie.

Anchetatorii au stabilit că la ora dis­pariţiei fetiţei poliţistul se afla în zonă. Pus la „detectorul de minciuni”, Bur­cuţă dovedeşte o atitudine nesinceră şi devine principalul suspect. Pică şi celelalte trei testări cu poligraful. Neagă că ar fi agresat-o sexual pe fetiţă, însă detectorul de min­ciuni arată că minte. Pe parcursul audie­rilor, se încurcă în declaraţii şi dă mai multe variante asupra modului în care şi-a petrecut timpul în seara dispariţiei fetiţei.

În noiembrie 2007, el indică drept loc unde ar putea fi ascuns cadavrul fetei – Lacul Frumoasa, aflat lângă Mier­curea Ciuc. Abia în aprilie

2009, scafandrii de la ISU Cluj caută în adânc. Nu găsesc nimic. Vreme

de trei ani şi jumătate, cercetările, coor­do­­nate de Dan Petru, procuror gene­ral al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, au bătut pasul pe loc…

În iunie 2009, dosarul a fost preluat de Parchetul General, iar de so­lu­ţionarea lui se ocupă acum pro­cu­ro­rul Marius Foitoş. Au fost reluate au­dierile şi testările la poligraf. Au fost efectuate căutări în zone deja ve­ri­ficate în primele luni după dis­pa­ri­ţie, dar şi în locuri care nu fuseseră încă cercetate. În ianuarie 2010, an­che­ta a făcut un pas înainte: principa­lul suspect a fost pus sub învinuire pentru lipsire de libertate şi omor ca­li­ficat. „Mă consider nevinovat”, de­cla­ra Burcuţă Jurnalului Naţional,  „im­plicarea mea în acest caz este o eroa­re, am deplină încredere în acti­vi­tatea organelor de justiţie şi am con­vingerea că voi dovedi că sunt ne­vinovat”. Până acum n-a dovedit ni­mic. N-a solicitat nici o probă în apă­rarea lui şi n-a mai făcut nici un fel de declaraţii care să-i sprijine ino­cen­ţa. A început, în schimb, să mear­gă la biserică. „De astă vară, din au­gust, îl văd venind la slujba de du­mi­ni­că la Catedrala Ortodoxă din Mier­cu­­rea Ciuc”, mărturiseşte Ioana Mun­­teanu, mama Andreei. „Eu merg cu fetiţele şi, când mă vede, mă salută, dă din cap adică, dar altceva nu vorbim.”

Surse judiciare ne-au declarat că „în perioada imediat următoare va fi au­diat un martor important, care ar pu­tea da relaţii de natură să conducă la găsirea Andreei şi la elucidarea acestui caz”. Avem speranţa că, deşi au trecut cinci ani, de-acolo de unde este, Andreea ne va da lumină să o găsim!