Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Un medic rezident are 940 de lei salariu net. Nu i se plătesc gărzile, dacă se îmbolnăveşte, la fel ca toţi medicii din ţară, îşi cumpără medicamente, cu toate că incidenţa bolilor este extrem de mare în spitale (grad ridicat de periculozitate), stresul este enorm ca la tot personalul sanitar, spitalele nu au instrumentar adecvat, nu au medicamente şi, pe deasupra, acum se taie 25% din salariu. Cum să nu emigrez dacă în străinătate un salariu minim este de 2.000 de euro?"
„De ce să nu pleci din ţara ta, când rezidenţiatul este anchilozat, posturile din spitale aparţin clanurilor, iar în facultăţile de Medicină din România s-a creat o adevărată mafie a cadrelor universitare susţinute direct de autorităţile publice locale? De ce să rămână tinerii valoroşi din România, când aşa-zişii manageri din Ministerul Sănătăţii nu au o politică pe termen lung pentru medicii din propria ţară?"
Acestea sunt numai două păreri ale unor medici care ezită între a face medicină într-o ţară în care sistemul medical este politizat, medicii operează cu ce şi cum pot, iar bugetul Ministerului Sănătăţii este mai mic cu fiecare an şi a practica într-o ţară în care doctorul se bucură de respect, de un loc de muncă civilizat şi are un salariu de şase-şapte ori mai mare. Şi atunci întrebarea „de ce ne pleacă medicii?" este, evident, una retorică.
Într-un dialog cu profesorul Vasile Astărăstoaie, preşedintele Colegiului Medicilor din România, am încercat să căutăm, în măruntaiele acestui sistem medical românesc, rănile şi cancerul care au făcut ca peste 7.500 de medici să-şi depună dosarele pentru a lucra în străinătate. Această cifră înseamnă un cod de alarmă, un „cod roşu" pentru medicina din România. Şi asta o spune chiar Organizaţia Mondială a Sănătăţii: „Dacă într-un stat pleacă mai mult de 2% din medicii care profesează, acea ţară trebuie să pună «cod roşu» în mod simbolic...
În România, deja situaţia este îngrijorătoare. Sfârşitul anului 2009 şi începutul anului 2010 sunt îngrijorătoare prin prisma marilor companii de recrutare care au intrat în ţară şi a târgurilor de joburi. În Bucureşti, în decembrie 2009 au fost 2.000 de posturi scoase la târgul de joburi şi 2.000 de precontracte încheiate. În martie 2010, la Bucureşti, 2.500 de posturi ocupate, sfârşitul lui martie, la Iaşi, 2.000 de precontracte încheiate din 4.000 de solicitări din partea medicilor", spune Astărăstoaie.
E foarte adevărat că nu pleacă toţi cei care încheie precontractele. E vorba cam despre o proporţie de 60%, dar asta înseamnă cam 10% din medicii care lucrează în România, pentru că în ţara noastră sunt peste 40.000 de medici cu liberă practică. Şi mai sunt aproape 16.000 de medici rezidenţi care nu sunt în evidenţele nici unei instituţii. „Ministerul Sănătăţii nu urmăreşte această problemă, Ministerul Educaţiei nu urmăreşte această problemă, şi atunci nu ştim date referitoare la rezidenţi."
Pentru a afla motivele reale pentru care medicii aleg să lucreze în alte ţări, Colegiul Medicilor a făcut două sondaje de opinie la nivel naţional. „Ne interesa de ce pleacă medicii şi care este profilul medicului care pleacă. Paradoxal, problema veniturilor pe care le obţine este motivul de pe locul doi. Sunt trei cauze majore pentru care pleacă: cariera profesională, pentru că nu se pot realiza profesional. Adică el ştie ce trebuie să facă, dar se duce într-un spital unde mijloacele nu-l ajută, deci nu are cu ce, nu-şi poate planifica această carieră din cauza politizării excesive a sistemului. El ştie că într-un concurs poate fi cel mai performant, dar postul îi poate fi luat de unul obedient, care are relaţii şi susţinere politică. Astfel se decredibilizează concursurile.
Al doilea motiv ar fi veniturile, care ar fi de minimum 8-10 ori mai mari în străinătate decât în România, şi, în al treilea rând, poziţia socială."
În ceea ce priveşte blamarea medicilor, profesorul Astărăstoaie aminteşte modul în care se anchetează în România un caz de infecţie nozocomială, aşa cum a fost cea de la Spitalul CFR 2, subliniind motivele pentru care managerii de spitale se feresc să raporteze toate cazurile de infecţii de acest tip din spitale. „În oricare din ţările din UE, în momentul în care ai declarat infecţia nozocomială se face o analiză pentru a se urmări circuitul. La noi nu. În aceste condiţii, orice persoană care se protejează ia măsurile necesare, dar nu raportează, pentru că s-ar putea închide tot spitalul."
În condiţiile în care există această tendinţă, în România, în contractul de management, s-a trecut pentru manager că în spitale nu este voie să se depăşească 1% de infecţii nozocomiale. În timp ce în Europa este între 8% şi 10%. Profesorul Astărăstoaie spune că „această cifră a fost pusă din două motive: dăm bine la madam comunitatea europeană să arătăm că suntem cei mai buni din lume în domeniul prevenirii infecţiilor nozocomiale, şi doi, să existe în contractul de management o serie de criterii pentru ca atunci când vrei să dai jos un manager să poţi să-l înlocuieşti. Şi atunci managerul trebuie să fie obedient, să nu mai iasă să spună ce-i lipseşte în spital (aţi mai văzut în patru ani să iasă vreunul să zică ce-i lipseşte din spital? Nu). La un moment dat, a ieşit la tv un medic ortoped care a spus că are un foarfece ruginit, vechi de 25 de ani, cu care taie ghipsul, şi că nu mai poate aşa. Ştiţi ce s-a întâmplat? S-a făcut anchetă la minister şi ştiţi cine a fost sancţionat? E foarte uşor într-un sistem subfinanţat să găseşti vinovaţi. Nişte profesori universitari din Spania care au venit la noi în vizită şi au mers prin spitalele din Bucureşti au spus că n-ar veni aici nici dacă le-am da noi de cinci ori salariul pe care îl au la ei acasă. Spuneau că avem cei mai buni medici care pot exista, pentru că nu şi-ar fi putut închipui vreodată modul în care aceştia improvizează".
Despre politizarea sistemului sanitar din România, profesorul Astărăstoaie spune că aceasta a început în 1991 şi nu s-a oprit nici până acum şi se întâmplă în proporţie de 100%. „Este cancerul care roade. Chiar şi ăia buni numiţi politic nu au autonomie. Pentru că dacă se plâng cumva de ceva, gata, sunt daţi jos, pentru că în spatele lui mai aşteaptă mulţi pe linie de partid care vor să fie manageri. Şi ajungem la decredibilizarea concursurilor. Concursul se dă azi, dar câştigătorul se ştie de ieri, pentru că a luat carnet de la partid."
Medici umiliţi la uşa ministerului
În fiecare marţi şi joi, la Ministerul Sănătăţii, medici din toată ţara vin să îşi scoată certificatul de conformitate, un document fără de care nu îşi pot exercita meseria în altă ţară. Procedura e aparent simplă, dar se complică pe parcurs, fie din rea-voinţă, fie din nepăsare. Astfel, după ce depun un dosar cu actele necesare, medicii specialişti ar trebui să primească, în decurs de 30 de zile, certificatul de conformitate. Trei ore, atât le acordă ministerul medicilor care fac coadă lungă la uşa doamnei Nimereanu, cea care „face şi desface dosare".
Problema medicilor intervine cu adevărat când li se comunică pierderea sau rătăcirea dosarelor, moment în care cedează nervos pentru că trebuie să reia procedura cap-coadă, fiind, în acelaşi timp, presaţi de angajatorul extern şi în postura de a-şi pierde contractul de muncă. În unele cazuri se întâmplă să fie daţi afară din biroul doamnei Nimereanu cu jandarmii, mai ales când medicii cer explicaţii pur şi simplu îndreptăţite. Ministerul, prin reprezentantul direct, îi umileşte pentru ultima oară pe medicii specialişti. Mulţi dintre ei străbat ţara doar ca să se intereseze dacă le este sau nu pierdut dosarul.
Şi asta pentru că, deşi ministerul are afişat pe site un număr de telefon, la care se poate suna pentru informaţii, în realitate nu răspunde nimeni, niciodată. Despre piedicile puse de Ministerul Sănătăţii medicilor care vor să plece din ţară povesteşte şi profesorul Astărăstoaie: „Pe site sunt puse actele care îţi sunt necesare, cu răspuns în 30 de zile. Da, dar când te duci la minister, ei îţi mai cer o hârtie care nu este pusă pe site. O fac în speranţa că medicul va pierde acel post cât timp aleargă după hârtii. Dar asta nu se întâmplă, pentru că în majoritatea cazurilor, angajatorul din străinătate tot i-a angajat. Aşa se dezvoltă şi un sentiment de aversiune al medicilor români faţă de ţară şi de sistem".
•Diana Rotaru
Citește pe Antena3.ro
