Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Răspunsul e în cartea „Focul de paie”, care apare mâine cu Jurnalul: „Cum a debutat epoca dezburghezirii, dezmoșieririi, deschiaburirii, proletarizării și etatizării? Printr-o pălălaie până la cer. Dar una propagandistică, iluzionistă. Sărăcimea exulta. Noi credeam că își însușise în mod conștient și organic noul destin social. Nu era decât reflexul smintelii celor ce „nu au”, atunci când cei care-i sfidaseră cu bogăția lor sunt deposedați și se rostogolesc în paragină. Săracii nu se lasă amăgiți de promisiuni, au un instinct al lor, un scepticism ancestral. Nici noi nu aveam certitudini, dar ne plecam urechea la cântecul sirenei. Eram îmbibați de idealism social, ne familiarizasem cu prorocirea marxistă. Speram, ne lăsam încălziți, înflăcărați. Ne zbuciumam, ne dădeam znaga din noi, amăgindu-ne că... poate acum. Ne-am autosugestionat planificând. Cifrele deveniseră mana noastră spirituală. Le transformam în țeluri, le dădeam greutatea inevitabilului. Și prognoza devenea bilanț. Așa un an, cinci, zece, cincisprezece. Se crease un automatism. De ce se transformau cifrele ca prin minune în realitate? Fierbeau în cazan. Dar cu ce combustibil? Sărăcimea nu conștientizase noul destin. Zumzetul propagandistic trecea pe lângă urechile ei. Își auzea vocea în undele hertziene dar nu și-o recunoștea, era contrafăcută. Se vedea pe peliculă la cinematograf, la televizor, dar nu se identifica, în locul ei se mișca o marionetă. Ai fi cucerit-o dacă în loc să dai fondurile statului, ca să acumuleze, i le-ai fi dat ei. Sau cea mai mare parte a lor. Atunci ar fi ars sub cazan ca toți dracii din iad. Dar nu-i dădeai decât lozinci, o puneai să hăpăie vorbe mari, să se îndoape cu ele. Iată focul de paie!”.
Nu poți stoarce la nesfârșit energia proletariatului
„S-a alimentat o uriașă alchimie socială cu fraze grandilocvente, cu prefigurări țipătoare și cu o porție modestă de calorii pentru cei de sub cazan. Nu poți stoarce la nesfârșit și stabil energia proletariatului decât cu biciul, ca în sclavagism, sau cu o strachină mare plină de macaroane cu came și o halbă pântecoasă de bere, ca în capitalism. Noi am crezut că sărăcimea muncitoare e capabilă să-și crediteze propria soartă, să se spetească pentru o dobândă a viitorului, să se alimenteze din propriile speranțe și convingeri. Ca să fim sinceri și noi ne miram că merge. Credeam că e o scamatorie paranormală, o formulă magică descoperită pe neașteptate, o piatră filosofală a istoriei, picată din cer. Dar era foc de paie. Cum s-a menținut această combustie patruzeci și cinci de ani? Aruncându-se mormane uriașe de paie, un combustibil inconsistent ce dă flăcări spasmodice și se consumă rapid. Nu rămâne foc, nu se fac tăciuni incandescenți. După flăcări, doar un praf alb repede împrăștiat de vânt, și o pată neagră pe vegetația carbonizată. Ție ți se pare mult o jumătate de secol. Pentru un sistem? O nimica toată. Atât cât s-au găsit paie”.
Dar industria, dreptul la muncă, la învățământ au fost tot de paie?
Ripostez. Dar industriile, orașe întregi în care s-au mutat milioane de țărani schimbându-și destinul, au fost paie? Dar dreptul la muncă, la învățământ, la sănătate, la odihnă, progeniturile sărăcimii instruite în universități? Paie? Dar securitatea socială a bătrânilor, politica mamei și a noilor născuți? Tot paie?
„Exact așa, ca tine, ar trebui să vorbească un nou partid comunist, dacă ar avea cine să-l creeze. Să-i toace pe ăștia toată ziua cu ce s-a pierdut din agoniseala socială a comunismului. Dar ce spui tu, pe-atunci era atât de normal încât nu mai făcea nicio impresie. Nu, astea n-au fost paie, a fost ce fierbea în cazan împreună cu toate semnele noastre cabalistice, cu cifrele de plan. Industria, producția, comerțul exterior, plata datoriilor și așa mai departe. De paie au fost „iureșul edificatori”, „entuziasmul colectiv conștient”, și cum îți spuneam, combustibilul ideologic, moral și politic.
Capitalismul nu promite nimic
Știi în ce constă subtilitatea capitalismului? În aceea că nu-ți promite nimic. Nu-ți spune că-ți dă el, te invită să-ți obții singur. Aici a clacat comunismul. La poza infatuată și naivă de pater familias. Statul comunist nu putea oferi financiar nici a zecea parte din ce promitea propagandistic. Acum nouăzeci la sută din populație o duce mai greu ca înainte. Dar zece la sută a reușit. Și cu ochii la această minoritate care confirmă teoria, toți speră. Unii sunt gata să mai tragă targa pe uscat încă douăzeci de ani, cu condiția ca în al douăzeci și unulea să dea lovitura. Chit că nu o dă.
Congresul al XIV-lea, un congres al lichelelor deșănțate
Degringolada ultimului deceniu al comunismului
Deschid discuția despre ultimul deceniu al comunismului. E de acord că acesta a marcat degringolada sistemului. Pe plan economic efectele rambursării datoriei externe, pe plan politic dictatura unipersonală demagogică și obtuză, cu repercusiuni grave în planificare.
Definește interesant contradicția fundamentală: „Societatea continua să se bazeze pe elan, dar conservatorismul politic și degradarea mobilului material al muncii au dus la stingerea totală a elanului. Focul agoniza din lipsă de paie; abia mai fumegau frunze ude. Aș vrea să știu cum vede el faptul că în aceste condiții nu ne-am cramponat cu fanatism de sistem. Sistemul putrezise și în noi. Eram ca niște urne goale, amăgite de focul de paie”.
Trec la Congresul al XIV-lea. Spune simplu: „A fost cea mai mare suferință morală trăită în mai bine de patruzeci de ani. O oglindă fidelă și necruțătoare a descompunerii regimului”. De ce crede că s-a realizat această transparență a degenerescenței, știut fiind că regimul avea experiență în mascarea anumitor stări de lucruri neconvenabile? „Ce neconvenabile! Cine era regimul în acel moment? Dictatorul și aparatul său. Ori, și unul și altul au fost ei înșiși. Adică grotești. Cine și ce să ascundă? Liderul, golit de substanță, s-a exprimat pe sine. O tinichea ruginită. Iar aparatul de zgomote rudimentar – agitatorii dictatorului – și-au făcut de cap, având mână liberă. Din combinarea celor doi factori a rezultat un nimic asurzitor, scălâmbăiat, hidos”.
Dar ce-au făcut oamenii cu bun simț? „Au suferit, ca mine și ca tine. A fost un congres al lichelelor deșănțate. Cei câțiva oameni lucizi au pălit de rușine. Majoritatea vorbitorilor aveau însă obrazul gros. Pot să-ți descriu atmosfera din prezidiu și din spatele prezidiului, în timpul pauzelor. Cuplul prezidențial se izola într-o încăpere special amenajată. Acolo intrau numai curierii cu rapoartele securității și reprezentanții secretariatului congresului pentru a primi instrucțiuni privitoare la atmosferă. În decurs de patru sau cinci zile nu i-am văzut întreținându-se o dată cu membrii prezidiului deveniți simple elemente decorative. Aceștia se pierdeau în sala mare a palatului de la etaj, neîndrăznind nici să se adune în grupuri. Când suna gongul de reînceperea lucrărilor, membrii prezidiului se încolonau ca un șir de deținuți la intrarea în celulă. Când pătrundea în sală cuplul prezidențial, prezidiul se ridica trăgând o povară ce îndoia umerii și spinările. Liderul relua lectura raportului anost, incolor, stupid, și după un paragraf de câteva fraze, încheiat isteric, într-un țipăt răgușit, cu brațul agitat în aer ca o spadă, se oprea fără să mai simuleze nevoia unei respirații, așteptând să înceapă și să se termine ropotul de aplauze și uralele. Scandările zbierătorilor din diferite colțuri ale sălii se suprapuneau asimetric, cu o coadă ridicolă – un fragment de lozincă tăiată – urmată de propriile râsete. Începea freamătul reașezării în bănci pentru ca, numai după câteva minute, la o nouă pauză a vorbitorului, să se producă din nou freamătul ridicării”.
