Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
CAZUL TURQUIN ● Un medic veterinar şi-a ucis fiul ca să se răzbune pe soţie
În Franţa, un băieţel de numai 8 ani dispare de acasă. Noaptea, în
pijamale. Aşa susţine tatăl, care mai tîrziu îi declară soţiei că i-a
dat copilului somnifere şi l-a strangulat cu o cravată. Înregistrarea
convorbirilor telefonice a fost sigura probă împotriva lui. O
confesiune pe care el a negat-o apoi. Cadavrul băieţelului nu a fost
găsit niciodată, însă cel acuzat de uciderea lui a fost condamnat la 20
de ani de închisoare.
CAZUL TURQUIN ● Un medic veterinar şi-a ucis fiul ca să se răzbune pe soţie
În Franţa, un băieţel de numai 8 ani dispare de acasă. Noaptea, în pijamale. Aşa susţine tatăl, care mai tîrziu îi declară soţiei că i-a dat copilului somnifere şi l-a strangulat cu o cravată. Înregistrarea convorbirilor telefonice a fost sigura probă împotriva lui. O confesiune pe care el a negat-o apoi. Cadavrul băieţelului nu a fost găsit niciodată, însă cel acuzat de uciderea lui a fost condamnat la 20 de ani de închisoare.
Nu şi-a recunoscut niciodată fapta în faţa anchetatorilor. A declarat imediat dispariţia copilului şi chiar a anunţat că oferă o recompensă de 100.000 de franci francezi celui care ajută la găsirea lui. Deşi aflase cu numai două luni înainte că Charles-Edouard (8 ani) nu este fiul lui natural...
DISPARIŢIA. La 21 martie 1991, la ora 7:15, Jean-Louis Turquin (41 de ani), medic veterinar în Nisa, telefonează la comisariatul central de poliţie din oraş pentru a semnala dispariţia fiului său, Charles-Edouard Turquin. El susţine că seara fiul său a mers la culcare în jurul orei 21:00. Dormeau împreună, în aceeaşi cameră din casa uriaşă aflată în cartierul Gairaut. Iniţial, în baza declaraţiilor tatălui, poliţiştii au mers pe ipotezele că băieţelul a fugit de acasă sau că a fost răpit. Însă nu lipsea nici un obiect personal de-al copilului. Doar el şi pijamalele în care se culcase. Iar cîinii poliţişti pierdeau urma lui Charles la ieşirea din casă.
Mai tîrziu, în martie 1997, în timpul procesului, completul de judecată a mers la locuinţa medicului veterinar şi a concluzionat că datorită amplasamentului greu accesibil, dar şi arhitecturii casei – care avea un labirint de culoare – e imposibil de crezut că o persoană străină s-ar fi putut strecura acolo pe timpul nopţii pentru a-l lua pe băieţel.
Investigînd viaţa privată a părinţilor lui Charles, anchetatorii au luat în calcul şi ipoteza unei răpiri parentale. Relaţiile dintre cei doi erau tensionate de multă vreme, iar Michele Turquin (38 de ani), mama băieţelului, părăsise domiciliul conjugal în februarie, cu o lună înainte de dispariţie, şi înaintase actele pentru divorţ. Pînă la stabilirea custodiei, băieţelul stătea cînd la unul, cînd la celălalt părinte. Michele spune că Jean-Louis se opunea divorţului şi-i dăduse ultimatum să se întoarcă acasă în ziua de 20 martie. În acea zi însă, ea a venit pe seară, l-a lăsat pe Charles în grija tatălui şi a plecat. Cîteva ore mai tîrziu, copilul a dispărut.
GÎNDURILE NEGRE. Ipoteza că Michele şi-ar fi răpit propriul copil a căzut din primele zile ale anchetei; ea nu avea nici un motiv să facă asta şi, în plus, în noaptea dispariţiei avea un alibi.
Primele presimţiri ale femeii au fost că Jean-Louis i-a făcut ceva rău băiatului. Avea şi motive să se teamă: nu fusese niciodată uşă de biserică, iar soţul era la curent cu relaţiile ei extraconjugale. Ba, mai mult, femeia susţine că în 1982, anul naşterii fiului lor, i-ar fi mărturisit lui Jean-Louis că se îndoieşte că el ar fi tatăl. Bărbatul şi-a făcut însă testul de paternitate abia în decembrie 1990, iar suspiciunile femeii au fost confirmate. S-au certat atunci, iar el i-a dat ei cu un spray lacrimogen în faţă. Acesta a fost şi motivul pentru care ea a plecat de acasă, refugiindu-se la locuinţa unor prieteni. Cu toate acestea, cei doi au împărţit mai departe responsabilitatea creşterii băiatului.
Sigură că fiul ei nu mai este în viaţă, Michele şi-a provocat soţul să facă mărturisiri. L-a sunat şi a înregistrat convorbirile telefonice. Prima oară, Jean-Louis i-a spus că e în contact cu un radiestezist care a susţinut că poate localiza copilul. Cu o condiţie: ca mama lui să se întoarcă la domiciliul conjugal. La 25 aprilie 1991, bărbatul vorbea despre o răpire, spunea că persoane care au luat legătura cu el prin Minitel îl ţin pe Charles sechestrat în Maroc. Iar singura condiţie pentru eliberarea lui ar fi ca părinţii să-şi refacă mariajul. La 27 aprilie 1991, Michele acceptă să se întîlnească cu Jean-Louis. Au împreună relaţii sexuale, iar ea, profitînd de conjunctură, îi spune bărbatului că se gîndeşte foarte serios că el l-a omorît pe Charles. Răspunsul lui cade ca o lovitură de trăsnet: "Ai dreptate!". Îi mărturiseşte apoi că i-a dat somnifere, l-a strangulat cu o cravată şi i-a ascuns corpul într-o zonă muntoasă, greu accesibilă.
ÎNVINUIREA. Michele ia legătura imediat cu poliţiştii, iar ei decid să organizeze o nouă întîlnire între cei doi, pentru ca declaraţiile să fie consemnate într-un cadru procedural. Rendez-vous-ul are loc la 6 mai 1991, la ora 18:00. Michele face sex cu cel care-i mărturisise că i-a ucis copilul, apoi încearcă să afle cu exactitate locul în care poate găsi cadavrul lui Charles. "E la stînga sau la dreapta drumului care duce spre pasul Braus?", întreabă ea. Iar el îi răspunde cinic: "Să-mi petrec 20 de ani din viaţă în puşcărie? Nu!". În faţa acestor elemente noi, acţiunea judiciară, deschisă iniţal pentru răpire cu autor necunoscut, a mers pe inculparea veterinarului pentru omor voluntar. La 13 mai 1991 a fost pus sub acuzare şi arestat preventiv. 150 de oameni au participat la scotocirile efectuate în zonele indicate de Michele Turquin. Zadarnic. Corpul băieţelului nu a fost găsit nici pînă-n ziua de azi. După nouă luni de arest preventiv, Jean-Louis a fost eliberat. Iar procesul, care iniţial fusese fixat pentru 1994, a fost amînat în urma noilor indicii pe care avocaţii lui le depun la dosar, solicitînd verificarea lor.
LA ÎNCHISOARE. Procesul a început la 17 martie 1997. La 20 martie, acuzarea a cerut închisoare pe viaţă pentru Jean-Louis. Procurorul a pus problema în termeni foarte simpli: "Este vorba de achitare sau de o condamnare la o pedeapsă foarte mare. Rog Curtea să judece cu raţiune şi cu multă inimă, pentru că este vorba de un copil". A doua zi, după două ore şi jumătate de deliberări, instanţa a dat sentinţa: 20 de ani. Mai puţin decît ceruse procurorul, pentru că nu s-a reţinut premeditarea crimei. Jean-Louis Turquin a fost încarcerat într-un centru de detenţie din Casabianda. La 9 aprilie 1997, Curtea de Apel i-a respins cererea de punere în libertate. O lună mai tîrziu, Jean-Louis era internat în spital, după opt zile de grevă a foamei. În iulie 2006, Tribunalul pentru aplicarea Pedepselor din Bastia a dispus eliberarea lui condiţionată sub control judiciar sever. A ieşit afară la 18 iulie 2006, după 10 ani şi 16 zile de închisoare. S-a reîntors la munca de medic veterinar şi la noua lui nevastă, Nadine, cu care se căsătorise încă din timpul detenţiei, în iunie 2000. Nadine e de aceeaşi vîrstă cu el şi are copii majori.
În ziua în care el a fost eliberat, avocatul său a declarat reporterilor de la TF1: "Vrea să-i fie recunoscută nevinovăţia şi vrea să ştie unde se găseşte corpul fiului său".
În decembrie 2007, în Duranus, aproape de Nisa, cîţiva vînători au găsit craniul unui copil. Întreaga presă franceză a explodat: este al lui Charles. Însă compararea probelor ADN cu cele care i-au fost prelevate mamei au dus la un rezultat negativ. Iar procuratura a redeschis un alt dosar: "Afacerea micuţului Gerard", un copil dispărut în această zonă în 1958.
Portretul psihologic, printre probele acuzării
Despre soţia sa, Jean-Louis are descriere succintă: "o nimfomană". "Căsnicia cu Michele era o parte din viaţa lui care se prăbuşea, iar el nu putea accepta asta", spun experţii psihologi. Existenţa unei relaţii tensionate între cei doi soţi putea fi mobilul crimei. În plus, la proces au depus mărturie oameni care care au declarat instanţei că la sfîrşitul lunii martie 1991, Jean-Louis manifesta o aparentă indiferenţă. "Părea mai preocupat de întîlnirile cu clienţii, decît de dispariţia fiului său", spun ei.
Un psiholog a declarat în faţa instanţei că "Charles (foto) nu ocupa nici un loc în uniunea părinţilor săi şi nu avea de ce să fie manipulat. Era un cuplu conjugal, nu parental. Totul se petrecea în jurul banilor."
Comisarul de poliţie care a condus ancheta a declarat instanţei că în timpul audierilor a fost surprins de atitudinea lui Jean-Louis. "Am avut impresia că îşi pregătea apărarea, era fixat pe o linie de conduită şi răspundea într-o manieră foarte rece, foarte inteligentă".
Proba incriminatoare a fost înregistrarea convorbirilor telefonice dintre Michele şi soţul ei. În faţa instanţei, Jean-Louis nu neagă că avut acele discuţii cu soţia. Nici n-ar fi avut cum, un expert a confirmat autenticitatea înregistrărilor. Însă spune că a minţit, pentru că voia să o facă pe femeie să sufere. Cum sună aceste discuţii între cei doi? "De ce l-ai sugrumat?", îl întreabă Michele. "E ceea ce vrei tu să-ţi spun. Asta s-a întîmplat aşa..., dacă aş fi luat un briceag, aş fi avut sînge peste tot." Un pic mai tărziu, în aceeaşi discuţie, el îi spune: "Tu nu înţelegi că pentru mine este important să nu-l găsească?". Pe o altă bandă magnetică, Jean-Louis declară: "Mă întreb dacă pe 15 decembrie (n.a. – 1990) nu aş fi putut să te omor. Asta ar fi fost mai simplu. Dar nu pot să te omor, pentru că te iubesc".
Iniţial, Jean-Louis a declarat poliţiştilor că i-a făcut soţiei acele mărturisiri din dorinţa de a o recuceri. "I-am spus ceea ce voia să audă." În instanţă, a adăugat un plus de patetism declaraţiilor sale: "Am vrut să o văd cum suferă, exact aşa cum am suferit şi eu cînd ea m-a părăsit".
Înainte de moartea prezumtă
Conform art. 122 din Codul Civil francez, poate fi declarată juridic dispariţia unei persoane atunci cînd s-au scurs 10 ani de la constatarea judiciară a prezumţiei absenţei sau – în cazul în care această constatare nu s-a făcut – cînd o persoană a dispărut de la domiciliul său, fără să mai dea vreun semn de viaţă timp de 20 de ani. Dispariţia poate fi declarată la cererea tuturor celor interesaţi sau a Ministerului Public, prin tribunal. Declararea judecătorească a dispariţiei produce toate efectele unui deces (art. 128. C. Civ.). Condiţiile, procedura şi efectele declarării judecătoreşti a decesului sînt prevăzute de art. 88 şi de modificările aduse Codului Civil francez prin ordonanţa din 23 august 1958. Declararea judecătorească a decesului poate fi făcută atunci cînd o persoană a dispărut în circumstanţe de natură să-i pună viaţa în pericol şi corpul său nu a putut fi găsit sau cînd decesul este sigur, dar corpul nu a putut fi găsit. Proba circumstanţelor în care a survenit decesul se poate face prin toate mijloacele. Cererea de declarare juridică a decesului e adresată procurorului republicii.Piste fără rezultat
Apărarea lui Jean-Louis s-a lansat în diverse ipoteze care ar putea explica dispariţia lui Charles. Una mai fantastică decît cealaltă. Pentru că Michele îi mărturisise soţului că tatăl micuţului e un dansator american, evreu la origine, a apărut imediat "pista israeliană". Cu ramificaţiile şi versiunile ei.MARTORII. În februarie 1992, după eliberarea din arestul preventiv, Jean-Louis a angajat un detectiv particular, chipurile, pentru a-l căuta pe Charles. Apare informaţia că în 1993 Michele ar fi fost în Israel, iar în ianuarie 1994, martori care susţin că l-au văzut pe Charles la Tel-Aviv. Procesul, programat să înceapă în acel an, este amînat pentru obţinerea de noi informaţii. Se formează o comisie rogatorie internaţională cu poliţiştii israelieni, pentru audierea martorilor. Pista se dovedeşte falsă. Detectivul găseşte însă alţi martori: un cuplu de coafori care afirmă că, în septembrie 1995, în salonul lor a fost o femeie cu un băieţel care "ar putea fi Charles". Din nou sînt formate comisii rogatorii. Declaraţia celor doi coafori e puţin credibilă, vîrsta pe care estimau că o are copilul văzut de ei nu corespundea cu vîrsta pe care ar fi avut-o Charles.
În 1999, apare un alt martor, un israelian religios venit din Ierusalim, care pretinde că ar fi văzut, într-o şcoală rabinică din Tiberiade, un adolescent de 16 ani care "ar putea fi Charles". În iulie acelaşi an, în baza acestei declaraţii, Jean-Louis depune o cerere de revizuire a condamnării penale. Îi este respinsă. În 2001 depune o alta. Inutil. "Toate pistele urmate pentru găsirea băiatului sînt negative şi teza că el s-ar afla în Israel nu se bazează pe nici un element serios", au declarat magistraţii.
ŞANTAJUL. În primăvara lui 2003, Paul Buchheit (45 ani), aflat în închisoarea Toul pentru un omor, iese la rampă cu declaraţii incediare: un fost coleg de celulă i-ar fi mărturisit, în februarie 2003, că, în timp ce mergea la o spargere, l-a ucis accidental pe "fiul doctorului pentru animale din sudul Franţei". "Era împreună cu un altul în maşină, care între timp a şi murit, şi au lovit din greşeală un copil, îmbrăcat în pijamale, care mergea pe marginea străzii. Apoi, speriaţi, i-au ascuns corpul într-o fabrică de ciment de lîngă Marsillia".
Paul Buchheit ar fi avut poate şanse să fie considerat un martor credibil dacă n-ar fi încercat să ajungă la o înţelegere cu anchetatorii. Un şantaj meschin: în schimbul numelui celui implicat în accident, el voia o eliberare anticipată. Ispăşea o condamnare de 20 de ani şi spunea că, dacă ar divulga numele, i-ar fi imposibil să mai rămînă în închisoare, din cauza represaliilor celorlalţi deţinuţi. Anchetatorii francezi n-au bătut însă palma cu el. Mai mult decît atît: în baza art. 434-11 din Codul Penal francez, care pedepseşte cu închisoarea refuzul de a face declaraţii ce ar putea proba nevinovăţia unui inculpat, Tribunalul Corecţional din Nancy i-au adăugat lui Paul Buchheit încă un an spor la condamnarea pe care o avea deja...
Avocaţii lui Jean-Louis Turquin au cerut, în urma declaraţiilor făcute de Buchheit, revizuirea condamnării clientului lor, însă cererea le-a fost respinsă încă o dată, în aprilie 2005...
