Copiii trecuţi prin foc

Ai simţit arsura până în inimă când un strop de ulei încins ţi-a sărit pe piele? Ai ţipat de durere când flacăra unui băţ de chibrit ţi-a ajuns la degete şi ţi-a înnegrit unghiile, cât să miroasă a porc pârlit? Înmulţeste durerea aceea de un miliard de ori şi vei putea să-ţi imaginezi chinul prin care trece un copil care a primit botezul nemilos al focului pe trupul plăpând. La Secţia de Arşi de la Spitalul "Grigore Alexandrescu" din Capitală, suferinţa are glas de copil.

Ionică e plăpând şi zâmbitor. Are 14 ani, dar arată ca un puşti de cel mult 9. Greutăţile vieţii şi focul l-au împuţinat la trup, dar curajul şi puterea minţii i-au rămas intacte. A ajuns la secţia Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri a Spitalului "Grigore Alexandrescu", acolo unde ajung cele mai grave cazuri de acest fel din ţară, "prăjit" de firele de cale ferată. Al patrulea din 7 fraţi, băiatul mergea după şcoală să se joace cu prietenii la trenuri. Se căţăra împreună cu alţi copii pe vagoane şi închipuiau diverse scenarii.

Într-o zi, acest joc i-a fost fatal: Ionică s-a electrocutat şi a ajuns la spitalul din Roşiorii-de-Vede cu arsuri pe aproape tot corpul. Medicii nu i-au dat mari şanse şi l-au trimis la Bucureşti. Prima întrebare pusă de Ionică medicului care l-a examinat a sunat crunt în gura lui de copil: "Doctore, scap sau nu?". Doctorii şi-au făcut datoria faţă de acel ghem de carne sângerândă, l-au curăţat de ceea ce curentul omorâse, l-au pansat cu grijă, l-au masat unde puteau, pentru ca pielea să capete elasticitate, şi Ionică a scăpat. N-au auzit "au" din gura lui niciodată.

Mânuţele lui sunt acum din carne nouă, mici şi uşor rigide, cu pielea fină-fină, ca de bebeluş. Ionică e veteran în secţie şi un exemplu de supravieţuire pentru micuţii care ajung aici din cauza neglijenţei părinţilor sau a ceasului rău.

CĂZUŢI PRADĂ FOCULUI CĂND DUMNEZEU PRIVEA ÎN ALTĂ PARTE
Ionică se simte în spital ca acasă. Chiar mai bine ca acolo, pentru că, după ce va pleca din Bucureşti, va fi luat în grijă de un centru de plasament din Roşiorii-de-Vede. Părinţii abia puteau avea grijă de el când era întreg, acum nu-l mai vor. Băiatul e răsfăţatul asistentelor; le iubeşte pe toate, dar preferata lui e domnişoara Mădălina, cea mai tânără dintre ele.

Când nici asistentele, nici doamnele doctor nu au timp de el, băiatul se împrieteneşte cu micuţii pacienţi care, îngroziţi de şocul prin care au trecut, văd în zâmbetul puştiului blonduţ şi slab încurajarea supremă. Dacă el a putut, oricine poate! "Dimineaţa mă trezesc, mă spăl..." Singur? "Singur, cu mânuţele", şi arată cum îşi foloseşte degetele din care lipsesc jumătăţi. Pentru că încă îl mai "ţine" pielea, copilul foloseşte şi scaunul cu rotile, dar când merge în vizită la alţi copii preferă să meargă pe picioarele lui. Îi plac tare mult bebeluşii, pentru care inventează jocuri: "Bau!", şi îşi arată ochii strălucitori de după peretele unde stă "aia mică", o fetiţă de 2 ani vecină de salon.

Micuţa a băgat un cui în priză şi şi-a nenorocit mâinile. Cu greu doctorii i-au salvat degetele, dar două falange i-au murit şi a trebuit să fie amputate. "Bau!", îi răspunde fetiţa râzând.

Lui Ionică nu-i plac orele în care copiii sunt duşi la pansat. Îşi aminteşte şi el cu groză de acele clipe. "La început nu mă durea nimic. Eram anesteziat... Dar, după o vreme...", povesteşte în timp ce se refugiază pe hol de ţipetele unui băieţel căruia i se schimbă pansamentele. "Nu mai pooot, nu mai vreau", pronunţă băieţelul cu o teribilă claritate cuvintele suferinţei. Alex are 5 ani şi a căzut în ligheanul cu apă fierbinte.
Spune că Doamne-Doamne nu l-a ajutat când i s-a întâmplat nenorocirea pentru că era la copii mai mici decât el, aflaţi în pericol.




LOCUL UNDE LI SE RECONSTRUIEŞTE TRUPUL
Bianca e o altă prietenă a lui Ionică, căreia de dimineaţă băiatul nu ştie cum să-i mai intre în graţii ca să o aline, în avans, pentru suferinţele de la pansat. Fetiţa e dintr-un sat de lângă Câmpulung Muscel, mai are doi fraţi mai mici şi îşi ajută mama la toate treburile în gospodărie, deşi are doar 7 ani. Într-o zi i s-a făcut foame şi a vrut să-şi facă un ou prăjit. Pentru că mama era ocupată cu alte treburi, a luat o sticlă cu gaz şi a aruncat-o pe foc, să-l înteţească. Sticla i-a explodat în obraz şi flăcările i-au cuprins întâi părul lung până la brâu şi apoi tot corpul. Arsuri în proporţie de 75%.

Bianca are dureri cumplite şi stă pe burtă, pentru că spatele îi e carne vie. Bandajele o acoperă din cap până în picioare şi fetiţa cere ajutor din priviri. "N-are ce să-ţi facă mama, puiule", se vaită şi maică-sa. Bianca geme şi din ochii îi curg lacrimi pe o cărticică cu poveşti pentru copii fericiţi. Când vine ora pansatului, copilul se crispează tot. O dată cu învelişul de tifon dat la o parte, iese la iveală un trup mistuit de foc, ajustat cu grefe de piele, tremurând şi plin de sânge. Fetiţa e dezinfectată, curăţată şi înfăşată în bandaje noi. Ca să-i abată atenţia de la durere, asistentele o întreabă ce a mâncat, cu cine a mai vorbit.

Copila înţelege jocul şi se agaţă disperată de această pauză în dureri, dar nu pentru mult timp. Orice mişcare, orice atingere nouă a feşelor e suferinţă la infinit. "Fata mea era ca un monstru. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-au reparat-o", spune mama Biancăi, având în minte chipul desfigurat de foc al copilei atunci când a dus-o la spital. "Toată viaţa mea n-o să uit flăcările alea", spune din când în când fetiţa. Marian s-a jucat cu chibriturile în pat. E clasa I şi stă de trei luni în spital.

Puţine zone de pe corp i-au rămas nebotezate de foc, încât doctorii nu îi mai dădeau şanse. "Era îmbrăcat cu supraelastic şi, când s-a aprins focul în pat, hainele i-au luat foc imediat şi s-au lipit de el", descrie mama evenimentele. De frică sau de ruşinea că a făcut ceva rău, copilul nu a ieşit afară să strige după ajutor, ci s-a băgat sub pat, unde l-a găsit bunică-sa.

"E cel mai groaznic accident să fii ars. Pentru că chinul nu se termină niciodată. Majoritatea copiilor care ajung la noi sunt din medii cu probleme, nesupravegheaţi, electrocutaţi, căzuţi în oala cu ciorbă sau în apă clocotită", explică doctoriţa Ungureanu. Spune că "sezonul" accidentelor de acest fel e mai ales iarna, când copiii stau mai mult în casă şi-şi fac de lucru. Anul acesta a fost oarecum o excepţie, pentru că toată vara au primit un număr foarte mare de electrocutaţi şi copii cu arsuri extrem de grave.

După orele de pansat, până la prânz, Ionică ascultă muzică la doamnele asistente în cabinet. Face exerciţii la matematică sau duce acatiste la locul special amenajat pentru asta de la fiecare etaj. Cel mai mult îi place să stea la etajul unde, pe o masă, tronează o maimuţă uriaşă de pluş. "E Cheetah , Cheetah zăpăcita", se râzgâie băiatul. Şi, ascunzând drama propriei vieţi, îi face pe loc maimuţei o poveste. "Cheetah a fost părăsită de părinţi. Şi e o maimuţă veselă pe care a găsit-o cineva şi acum au grijă de ea", se uită duios la mascota din pluş gri, mai mare decât el.

ELECTROCUTAT LA PESCUIT
Drama copiilor care trec prin foc nu se termină o dată cu tratarea rănilor, amputarea degetelor şi curăţarea cărnii. Din 6 în 6 luni, cei mai mulţi dintre ei trebuie să vină la spital "ca să li se dea drumul la piele", pentru că se află în procesul de creştere. Altfel, membrele li se rigidizează, trunchiul se cocoşează, trăsăturile feţei li se "trag" şi se strâmbă. Ori mai rău, li se adună pielea în guguloaie inestetice. Mulţi vin şi pentru kinetoterapie şi masaj, pentru că pe unde a trecut focul carnea a rămas încremenită. Gabi are 13 ani şi ştie bine ce înseamnă toate aceste etape.




În vară a mers la pescuit cu nişte prieteni pe Lacul Fundeni, la marginea Bucureştiului, şi a vrut să schimbe locul de dat la peşte pentru că nişte puşti i-au tulburat apele. Gabi e pasionat de pescuit şi a mers adesea cu tatăl şi sora lui pe lac. Tatăl i-a spus să nu treacă pe linia de cale ferată cu undiţele, dar în ziua aceea nenorocită nici nu i-a mai trecut prin minte sfatul părintesc. Şi-a luat undiţa din carbon, pe care n-a mai strâns-o, şi a trecut pe sub fire. Undiţa a făcut arc electric cu firele şi curentul l-a fulgerat. Prietenii cu care venise la pescuit au fugit de frică şi l-au lăsat acolo unde l-a azvârlit flama.

A trebuit să se ducă pe picioarele lui până la Salvare şi a ajuns la spital după vreo 2 ore de la accident. Doar spatele i-a scăpat fără arsură, în rest tot corpul a fost o plagă uriaşă. Ore întregi de intervenţii chirurgicale în miros dulceag de carne arsă şi de alb i-au redat chipul, aşa cum şi-l ştia. Pe faţă şi pe gât s-a vindecat foarte bine, dar mâinile îi fac încă probleme. Degetele de la dreapta sunt chircite şi nu mai are falange la două dintre ele, iar braţul stâng are o arsură vineţie de sus până jos ce-l împiedică să-şi întindă mâna. Azi a venit pentru kinetoterapie şi masaj la braţe.

Doamna kinetoterapeut îi desface bandajul şi începe să-i maseze palma chircită şi roşie până când devine ceva mai mobilă. Degetul arătător e un calvar pentru Gabi. Mănuşile doamnei doctor se umplu de sânge, iar Gabi îşi retrage mâna, tot mai jos. "Unde te duci. Vrei să mă bagi sub scaun?", glumeşte doctoriţa. "Mă doare un pic...", recunoaşte parcă ruşinat. "Hai, fii cuminte şi ţine mâna întinsă să facem exerciţiile. Promiţi?" Copilul îşi priveşte mama, al cărei chip preia fiecare suferinţă a băiatului.

Gabi spune că, atunci când s-a întâmplat nenorocirea, nu i-a fost frică de faptul că o să moară. S-a gândit la cei dragi. "Cât s-a chinuit mama cu mine prin spital... A stat mereu aici." Mama lăcrimează şi îşi aduce aminte de clipele îngrozitoare în care nu ştia dacă-l va mai vedea pe picioarele lui. "Au, au, au", cedează Gabi la mângâierile ce-i forţează pielea subţiată. "Uite, pun bandajul ăsta şi n-o să te mai doară." "Promiţi?", îi întoarce replica cu speranţă copilul. Doamna doctor zâmbeşte.

După ce a ieşit din spital, Gabi a fost vizitat de prieteni şi de echipă de fotbal la care a jucat. Chiar şi unul din puştii care l-au lăsat pe câmp, la pescuit, a venit să-l vadă. Peste o săptămână va merge la şcoală şi vrea din tot sufletul să nu repete anul. "Nu sunt un erou, sunt un supravieţuitor. Aşa a fost să se întâmple", explică simplu.

MICUŢA PASĂRE PHOENIX
Claudia are toată cuminţenia adolescenţei adunată în privire. Are 14 ani şi e în clasa a IX la Liceul de Artă din Bacău. Stă la cămin. O fată talentată, căreia îi plac pictura şi designul.
Ăsta e visul ei, să ajungă la o facultate de profil şi să reuşească să lucreze în domeniu. Mai are un vis ascuns, pe care-l spune mai mult în şoaptă, aşa cum îşi ţine strâns, însemnate în piele, crestăturile unei suferinţe de copil.




La 6 ani a căzut o oală cu ciorbă peste ea şi a însemnat-o pe viaţă. Pieptul şi gâtul poartă mărturia acelei traume. Acum a venit la spital pentru că, fiind în creştere, trebuie să i se dea drumul la piele. Stă de câteva zile în Bucureşti, aşteptând să fie operată, dar gândul ei e tot la Bacău, acolo unde o aşteaptă surioara mai mică. "Pe ea o am, mama a murit când eu aveam 7 ani şi sora mea avea doar câteva luni; tata a plecat în Spania. Bunicii ne-au murit, aşa că are grijă de noi o fundaţie, «Copii în sânul familiei». Cred că încercarea prin care am trecut m-a făcut mult mai puternică. Nu-mi mai e frică de nimic", spune liniştită.

Claudia visează să poată, prin propriile puteri şi datorită talentului, să aibă grijă de sora ei. "Vreau să-i fiu ca o mamă", spune firesc, deşi e şi ea doar un copil, cu o mare cicatrice pe corp şi în suflet.


"Umanul nu se face în cocioabe"
Prof. dr Dan Mircea Enescu, managerul Secţiei Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri din cadrul spitalului "Grigore Alexandrescu", crede că echipa sa de 12 oameni reuşeşte să facă performanţă şi să trateze sute de copii arşi sau cu guri de lup, nevi uriaşi şi malformaţii, pentru că toţi iubesc copiii şi nu s-au ferit de greu. Dar pasiunea şi dorinţa de bine nu sunt suficiente, astfel că managerul a trebuit să caute finanţări, să facă parteneriate, să mergă la schimburi de experienţă în Norvegia şi SUA.

Diplomele şi acreditările de pe pereţii biroului sunt dovada acestui lucru. "Umanul nu se face în cocioabe. Îţi trebuie standarde", îşi expune scurt crezul prof. dr Enescu. Secţia a fost construită în 2005 şi mii de copii din toată ţara au fost trataţi aici. "Când un copil se uită la tine şi întreabă cu ochişorii lui «Când o să pot juca fotbal?» simţi că n-ai cum să-l minţi. Nu mă gândesc niciodată că voi pierde vreun pacient. Uneori e ca pe front aici. Anul acesta nu am înregistrat nici un deces.

Vin în jur de 1.000 de copii arşi în fiecare an. Până în acest moment, din ianuarie, au fost în jur de 700 de cazuri, din care aproape jumătate foarte grave. Accidentele diferă de la o grupă de vârstă la alta: cei între 0 şi 4 ani vin opăriţi cu lichide fierbinţi, după 4-5 ani vin copii care s-au jucat cu flacără deschisă, cu chibriturile. După 10 ani vin mulţi electrocutaţi. Răspunsul la fiecare caz nu vine imediat după operaţie, trebuie să urmăreşti copilul ani de zile. Acesta e visul meu: să ajung să am timp să chem pacientul mai des la control, să vorbim de evoluţia lui, să-l văd integrat în societate. Atunci e gata", precizează prof. dr Enescu.