Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre copiii şi copilăria de altădată am vorbit cu domnul Adrian Majuru, autor al cărţii “Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi”, apărută la Editura Compania.
Despre copiii şi copilăria de altădată am vorbit cu domnul Adrian Majuru, autor al cărţii “Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi”, apărută la Editura Compania.
► Jurnalul Naţional: Cînd apare în societatea românească
preocuparea pentru copil şi drepturile sale?
Adrian Majuru: Preocuparea faţă de copii, recunoaşterea şi respectarea drepturilor lor sînt prezente încă din vremea pravilelor medievale. Cel puţin pentru Muntenia, Pravila de la Govora şi Îndreptarea Legii conţineau glave (capitole) referitoare la obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor, dar şi la obligaţiile copiilor deveniţi adulţi faţă de părinţii lor bătrîni. Existau şi pedepse pentru părinţii care-şi neglijau copiii. Trimiterea lor la cerşit şi împingerea către preacurvie erau aspru pedepsite. Tatăl sau fratele mai mare care-şi obliga fiica sau sora să se prostitueze era pedepsit prin decapitare. Dacă mama făcea acest lucru era iertată doar dacă era văduvă şi neputincioasă şi dovedea că sărăcia a împins-o către această afacere murdară. De asemenea, existau pedepse şi pentru copiii care nu-şi respectau părinţii sau nu îi întreţineau la batrîneţe. Pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, copiii neascultători, în general adolescenţi, erau închişi vremelnic prin mănăstiri pe cheltuiala părinţilor. Chiar şi Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea, a primit o astfel de pedeapsă după desfacerea căsătoriei sale cu Zizi Lambrino. Privind protecţia copilului, avem la 1883 societatea “Obolul”, ce se ocupa de copiii săraci, care nu puteau fi crescuţi de părinţii lor. Societatea nu avea un adăpost al ei, ci întreţinea copiii pînă la 14 ani. Fondurile proveneau din cotizaţii, chete, serbări. Abia la 1910 se fiinţa “Societatea de Pediatrie şi protecţiune a primei copilării” de către profesorul N. Thomescu, lui datorindu-i-se şi prima consultaţie de copii făcută la Spitalul de Copii din Bucureşti, consultaţie care nu a fost viabilă, din cauza lipsei de mijloace şi de condiţiuni prielnice. Societatea românească, din perspectiva preocupării pentru copil şi drepturile sale, a preluat şi adaptat destul de tîrziu reglementările moderne în domeniu. Abia în timpul domniei lui Cuza prin noul Cod Civil, copilul din flori capătă drepturi egale cu ale copilului născut în interiorul căsătoriei.
“Grădini de copii”
► Cînd apar grădiniţele şi ce răspîndire au avut ele pînă la al doilea război mondial?
Citește pe Antena3.ro
Prima creşă din Bucureşti a fost înfiinţată în 1892, de Manufactura de Tutun, unde lucrătoresele puteau lăsa copiii pe timpul programului. În 1897 era fiinţat “Leagănul Sf. Ecaterina”, creşă pentru creşterea copiilor nou-născuţi, săraci, pînă la 3 ani. Ei erau primiţi cu mama lor, care îşi lua obligaţia de a alăpta şi un alt copil. Cea mai veche grădină de copii din Bucureşti este cea din Strada Puţul-cu-Plopi, instituită de o asociaţiune de dame filantropice în anul 1873, înzestrată de Fr. Hötsch cu o casă în anul 1875, trecută în anul 1896 în administraţiunea comunităţii luterane şi condusă de diaconise; avea cantină şcolară şi era frecventată de 125 de copii. Apoi vine şcoala Froebeliană a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, creată de Barbu Constatinescu, împreună cu Societatea Română pentru Grădini de Copii din Bucureşti în anul 1881, aşezată la început în localul de la Sf. Ecaterina al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, apoi în localul propriu din Strada Eroului, sub administraţia Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român şi subvenţionată de Primărie şi de administraţia Aşezămintelor “Domniţa Bălaşa”; grădina de copii de la Gara de Nord, deschisă în anul 1889, pentru copii lucrătorilor din atelierele gării; grădina de copii fundată în anul 1890 de Luisa I. Nemţu; Şcoala Froebeliană a călugăriţelor Institutului catolic Sfînta Maria şi mai multe şcoli froebeliane israelite. Dr Felix recunoaşte faptul că, la vremea sa, grădiniţelor de copii nu li s-a oferit atenţia legislativă. Reglementarea lor a fost propusă de Spiru Haret şi Dimitrie Sturza în proiectul de lege şcolară din anul 1886 sau de Petru Poni în proiectul său din 1891, pentru ca apoi să figureze în legea asupra învăţămîntului primar şi normal primar din anul 1896. Doar Regulamentul şcolilor private din anul 1896 se ocupă mai pe larg de grădina de copii, o defineşte ca stabiliment de primă educaţiune, în care copiii de ambele sexe primesc în comun îngrijirile reclamate de dezvoltarea lor fizică, intelectuală şi morală. Pe teritoriul vechiului regat al României, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, au funcţionat 27 de grădiniţe de copii cu 861 elevi, iar în anul şcolar 1899-1900, 28 cu 866 de copii. În primii zece ani ai secolului al XX-lea, societatea românească simţea nevoia reglementării oficiale, pentru toţi copiii României, a şansei de a absolvi cei doi-trei ani pregătitori şcolii. Prima reglementare pentru grădiniţe a fost în Legea şcoalelor de copii mici din 12 iunie 1909, iar mai tîrziu, la 5 noiembrie 1910, era publicat în Monitorul Oficial, Regulamentul pentru administrarea interioară a şcoalelor de copii mici (grădini de copii mici). Potrivit acestei “reglementări”, învăţămîntul preşcolar era gratuit, primindu-se copii de ambele sexe de la vîrsta de 4 ani împliniţi pînă la 7 ani sau pînă la înscrierea în clasele primare. Frecventarea grădinilor de copii era obligatorie pentru copii de 6 ani. Înscrierile se făceau în august, dosarul cuprinzînd actul de naştere şi de vaccinare. Din nefericire, în privinţa copiilor infirmi, adică: idioţi, surdomuţi şi orbi, precum şi cei bolnavi de boli contagioase, nu puteau fi primiţi în grădiniţe. Se recomanda totuşi ca refuzul lor să se facă însă cu cea mai mare blîndeţe.
► Ce variante stăteau la dispoziţia unui părinte din mediul urban care dorea să-şi dea copilul la şcoală? Dar din mediul rural?
În satele româneşti primele patru clase primare erau finalizate cu destule sincope, cauzate de lucrul cîmpului. Părinţii, din rapoartele învăţătorilor de la 1906, nu vedeau cu ochi buni şcoala şi educaţia, deoarece aveau nevoie de copiii lor la treburile gospodăriei. Aceasta era prioritatea. În mediul urban, inclusiv cel provincial, priorităţile unei familii erau mult diferite. Meseriile liberale presupuneau dobîndirea unor cunoştinte tehnice, cît mai variate. La oraş existau şcolile de arte şi meserii, care pregăteau de la strungari şi electricieni la institutoare şi croitorese. Apoi, cel puţin pentru Muntenia, exista şi Eforia şcolilor Civile, o instituţie alta decît ministerul de resort, care patrona o serie de şcoli şi oferea burse elevilor cu rezultate bune,dar care proveneau din medii sociale paupere. Din mediul rural, pînă în anii ’20, puţini copii ajungeau la gimnaziu, la oraş, într-un internat. De obicei, copiii primarului, învăţătorului, notarului, preotului sau ai unor gospodari mai înstăriţi. După primul război mondial a început o politică de stat, pentru a oferi mai multe şanse de pregătire superioară copiilor veniţi din satele României.
Joaca pe maidan
► Copiii de astăzi aproape că nu mai concep lumea fără calculator, internet, mp3 player, McDonald’s. Cum îşi putea petrece timpul liber un copil de la începutul secolului al XX-lea?
Precum şi astăzi, în funcţie de posibilităţile mediului social în care se naşte şi în funcţie de alternativele pe care i le oferă societatea. Pentru cei din mediul rural, în mare parte, nu exista timp liber. Exceptînd sărbătorile comunităţii şi cele prilejuite de aniversările familiei. Timpul liber, aşa cum îl ştim, aparţine oraşului, mediului urban. A existat însă un numitor comun pentru majoritatea copiilor care s-au născut în acest secol al XX-lea: maidanul. Copiii periferiilor de la 1900 foloseau maidanul pentru jocul lor preferat numit “Cavalerul refuzat”, aşa cum, după 80 de ani, maidanele dintre blocuri erau căutate pentru alte jocuri precum “lapte-gros”.
► V-ar fi plăcut să fiţi copil în perioada despre care scrieţi?
Se spune că în Balcani “nu-i întrece nimeni pe îngeri la iuţeală” De ce i-ar păsa unui “înger” unde se naşte? Chiar dacă destinul este locul şi momentul în care te naşti. Asta afli mult mai tîrziu. Cînd te descoperi trăind în această sintagmă ai trecut de pragul maturităţii. Aşadar, indiferent de copilăria consumată în istorie, trezirea la realitate este similară pretutindeni. Este suficient să te bucuri de copilăria hărăzită fără să o mai jinduieşti pe a altuia.
