Copilul găsit care n-a dispărut niciodată

Constituţia Romăniei ii garantează dreptul la viaţă, la invăţătură şi la asistenţă medicală. Lulu are 11 ani şi n-a auzit in viaţa lui de Constituţie. "E o piaţă, nu?". Nu ştie să citească, nu ştie unde va dormi la noapte şi nici dacă vreunui suflet de pe lumea asta ii pasă de el. Ce fac autorităţile romăne pentru el? Nimic.

Mic de statură şi slăbuţ, pare cu trei ani mai mic. Tuşeşte. Rupt, ca fumătorii cărora le plăng plămănii după o ţigară. Şi-n vreme ce se joacă Tom şi Jerry pe calculator, scapă căte-o injurătură. Pe Lulu nu l-a vrut nimeni. Nici mama care l-a adus pe lume, nici bunica ce-l creştea, nici măcar poliţia brenduită cu "siguranţă şi incredere".


GĂSIREA. Duminică, la prănz. La redacţie sună un cititor. "Am găsit un copil pe stradă. E la mine acasă, stă aici de căteva zile." Cristi Doldor locuieşte in Otopeni şi munceşte in Bucureşti. "Acum vreo săptămănă şi ceva l-am văzut pe stradă. Ploua şi el tremura cu nişte papuci in picioare." Bărbatului, care are un băieţel de vărsta lui Lulu, i s-a făcut milă de el. L-a dus la el la serviciu. Apoi, exact cum scrie la carte, a sunat la 112, anunţănd că a găsit un copil. Dispecerul a trimis un echipaj de la cea mai apropiată secţie. Secţia 2, Sector 1 Bucureşti. Lulu a fost preluat de poliţişti, iar binefăcătorul lui - asigurat că băieţelul va fi internat imediat intr-un centru de primire minori. Aici intervine in poveste Lulu. "M-au dus la secţie. M-au intrebat cum mă cheamă. Apoi m-au intrebat dacă ştiu nişte băieţi. Le-am zis că nu. Şi mi-au dat drumul." Pune punct poveştii, băgănd in gură un deget, un tic ce-i apare ori de căte ori se simte incolţit. Are unghiile roase pănă-n carne. Iar in hainele primite de pomană, Lulu inoată, ca un copil de bogdaproste.

Subcomisarul Nicolae Hanzu, adjunctul şefului Secţiei 2 de Poliţie, susţine că nu există nici o sesizare cu privire la minorul găsit. Nici o probă scrisă care să dovedească incompetenţa cu care a fost tratat acest caz. Cum dovada lipseşte, rămăne cuvăntul lui Lulu impotriva cuvăntului poliţiştilor...


PE LIBER. Băiatul a ajuns din nou in stradă. S-a dus la "Sfăntul Lazăr", centrul Concordia din Băneasa, care adăposteşte copii ai străzii. Mai fusese acolo, ştia drumul. "Am vorbit cu el, a promis că rămăne şi a stat doar o oră. După ce a băut un ceai a plecat", spune asistentul social Lucian Biru. Pentru că cei asistaţi aici vin şi pleacă atunci cănd vor, nimeni nu a reclamat dispariţia lui Lulu la poliţie. Nici măcar n-au considerat-o o dispariţie...

"De acolo am mers cu nişte băieţi mai mari in Băneasa. Imi place la Sfăntul Lazăr, dar nu puteam să stau". "De ce, Lulu?". "Mi-au zis că acolo a murit mai demult un copil care băntuie noaptea prin camere". Lulu, care se jură că nu a tras aurolac, dar recunoaşte că pufăie ţigări, crede in poveşti. In cele cu strigoi, pentru că altele n-a avut nimeni vreme să-i spună.

"Vineri, povesteşte Cristi Doldor, l-am găsit din nou pe stradă. Eu il ştiam in siguranţă, poliţia imi promisese că-l va ajuta. L-am luat acasă." L-a spălat, i-a dat haine şi de măncare. A stat de vorbă cu el şi a aflat că il cheamă Juravle Iulian Ilie şi că e din satul Falcău, comuna Brodina, judeţul Suceava. A sunat la poliţia de acolo. "Şeful de post mi-a zis că-l ştie. Că-i dintr-o familie dezorganizată, cu mulţi copii, şi că fuge des de-acasă. Zic - acu’ e la mine! Puneţi-l dumneavoastră pe tren, sub escorta poliţiei TF, şi trimiteţi-l aici, mă invaţă şeful de post. Cine sunt eu, să pun copilul sub escortă?", intreabă omul. Duminică a sunat la ziar.


DESPĂRŢIREA. A doua zi am plecat să-l recuperăm pe Lulu. Se ingăna noaptea cu ziua, iar băiatul avea ochii cărpiţi de somn. A intrat in sufragerie, s-a aşezat pe patul nefăcut in care dormise şi asculta. Mut, cu capul plecat, aşteptănd o sentinţă. "Nenea Cristi", cum ii zice el binefăcătorului său, avea lacrimi in glas. "Mă credeţi că de trei nopţi nu dorm? Eu l-aş ţine, că mi-e milă de el. Am cu ce, că, unde mănăncă al meu, mai pun o lingură la masă, dar ce temei legal am? Copilul trebuie dat la şcoală, trebuie inscris la medic, eu nu-i sunt nimic şi nu am nici o putere." Lulu işi leagă şireturile de la adidaşi in reluare. Trage de timp. In casă e cald, iar perna pe care a stat păstrează adăncitura capului său. "Hai, Lulu, o să fie bine." Minciuna cade ca o monedă de 10 bani pe scările blocului. Lulu tace.

Drumul pănă la Bucureşti il facem sub paza şi protecţia BGS. Băiatul a fost la fel de atent supravegheat in cele cinci ore căt a rămas in redacţia Jurnalului Naţional. E un copil fugar, cine-şi asumă responsabilitatea dacă el dispare? In toată povestea despre Lulu, am fost singurii care ne-am pus această problemă.


PREDAREA. Pe drum, in Băneasa, băiatul ne arată ghereta roşie, de lăngă aeroport, in care a dormit. "Ce măncai, Lulu?". "Pizza. Ceream..." Ajungem la redacţie, la ora la care cei mai mulţi incă visează. "Lulu, unde vrei să te duci?" Infige bărbia in piept şi tace. Ne povestise că a fugit de la bunica ce-l creşte "acum vreo lună, nu mai ştiu cănd". "Vrei la bunica?" "Nu" "La mama?". "O doare in cot pe mama de mine." N-o doare, de mai bine de un an băiatul stă pe stradă, vine şi pleacă din Brodina, iar ea n-a reclamat niciodată dispariţia lui. "Vrei la Suceava, Lulu, intr-un centru pentru copii?" "Am fost, e rău acolo." "Unde vrei, Lulu?" "La Sfăntul Lazăr." E prea devreme să sunăm autorităţile. Lulu se joacă pe calculator, Tom şi Jerry. Are căştile pe urechi, dar se prinde că vorbim despre el. Din cănd in cănd intreabă tare: "Vine poliţia să mă ia?". Cănd Tom nu reuşeşte să-i vină de hac lui Jerry, Lulu se enervează şi injură.

Sunăm la Urmăriri, in IGPR, şi spunem povestea băiatului. Doi poliţişti de la Sectorul 1 sunt trimişi la redacţie să-l ia. Sunăm la Protecţia Copilului şi vine şi un asistent social. In căteva ore, copilului de pe stradă i se reperează CNP-ul, adresa de domiciliu, numele părinţilor. Devine cetăţean romăn cu drepturi depline. Oare? Il predăm pe Lulu poliţiei pe baza unui proces-verbal. Şi mergem cu el inspre centrul in care ii promisesem că va fi internat. In drum spre "Sfăntul Lazăr", Lulu e fotografiat - faţă, profil - , i se iau amprentele şi e introdus in baza de date a poliţiei.


CUI II PASĂ? La centrul din Băneasa, procedura de predare-primire durează zece minute. Şi gata, cazul e rezolvat! Lulu se pupă cu "veteranii" asistaţi aici. "E cel mai mic, spune asistentul social. Prima internare la noi a fost in septembrie 2006. Apoi a venit, a plecat... Nu-l putem ţine cu forţa. Anul trecut am trimis o adresă către Primăria din Brodina, solicitănd asistentului social de acolo efectuarea unei anchete sociale. Nu am primit nici un răspuns."

Teoretic, Lulu are părinţi, pe Elena şi Ilie. Practic e al nimănui. Teoretic există mulţi funcţionari publici şi nenumărate ONG-uri care ar trebui să se preocupe de soarta lui. Practic, doar celui care l-a găsit pe stradă ii pasă. Nimeni nu-şi asumă responsabilitatea pentru viaţa lui. La centru, cănd il fotografiam, inspectorul de la Protecţia Copilului a avut o străfulgerare: "E minor, incălcaţi dreptul la imagine!". Imaginea copilului sau a unor instituţii?

Anchete sociale orale

In Suceava, Lulu mai are incă 11 fraţi. El e singurul "dromoman". "Am văzut că la ăia mici n-are ce să le dea să mănănce. Ş-aşa m-am găndit io, că, dacă plec d-acasă, poate are", explică el. Cristina Gheteş, asistentul social din comuna Brodina, il numeşte pe Lulu un "copil problemă". "Pentru că e plimbăreţ", explică ea, răzănd. Ştie că băiatul a plecat de acasă de vreo şapte-opt ori şi că mama nu l-a reclamat niciodată dispărut la poliţie. "De ce n-aţi sesizat dumneavoastră poliţia?" "Nu ţine de atribuţiile mele." Asistentul social din Brodina recunoaşte că a primit anul trecut solicitarea celor de Fundaţia Concordia. "Le-am şi răspuns. Cunosc foarte bine acest caz. Dar, de căte ori am fost eu la familie acasă, Lulu era acolo. Uitaţi, chiar duminică (n.r. - zi in care Lulu era sută-n mie la Otopeni), era acasă", susţine asistentul social. Cănd a auzit că băiatul se afla in realitate la sute de kilometri distanţă, vocea i s-a inmuiat - "mie aşa mi-a spus mama lui, că-i acasă. M-am intălnit cu ea pe drum... De căte ori o văd o intreb de el...", incearcă ea o scuză plauzibilă.