Cora Popescu: "L-am pupat pe obraz"

Jurnalul Naţional a realizat un interviu cu fata care la concertul lui Michael Jackson din 1992 la Bucureşti a reuşit să urce pe scenă alături de Regele muzicii pop. Cora Popescu avea la vremea aceea 16 ani (era elevă în clasa a XI-a la Liceul George Călinescu), era o adolescentă îndrăgostită de megastarul american. Acum este o tânără mamă a unui băieţel de 9 ani. "În momentul de faţă este o amintire foarte dragă pe care o voi păstra toată viaţa, în momentul acela a fost un vis de adolescentă, foarte frumos." O poveste pentru o viaţă...

Jurnalul Naţional: Ai fost fan Michael Jackson...

Cora Popescu: Da, am fost fan Michael Jackson. Aveam 16 ani... Îmi plăcea foarte mult şi chiar ascultam tot ce ieşea cu Michael Jackson.

Acum mai eşti fan Michael Jackson?

Fan... Nu ştiu dacă mai sunt acum. Îmi place în continuare muzica lui, dar nu pot spune că mai sunt fan la fel cum eram la 16 ani.

De ce-ţi plăcea atât de mult acest personaj care, de altfel, a fost idolul a milioane de oameni din întreaga lume?

Îmi plăcea foarte mult absolut tot ce făcea. Atât în muzică, dar şi în dans. Îmi plăcea că era o persoană foarte carismatică şi putenică şi probabil că datorită acestor calităţi pe care le avea era mai special decât alţi cântăreţi.

Cum ai ajuns la concert?

În ziua în care am auzit că se vând biletele am luat bani de la părinţi şi, ţin minte, am fugit pe stradă cu banii în mână. Am cumpărat bilete pentru mine şi pentru colega mea de bancă, dacă ţin bine minte, de la o agenţie care se afla în Piaţa Amzei. Eram atât de entuziasmată şi de fericită!  

Mai ai biletul?

Nu. Nu mai ştiu ce-am făcut cu el.

În ce rând ai stat? Chiar în faţă?

Da. M-am gândit cu vreo două seri înaintea spectacolului ce să fac, cum să fac să ajung cât mai aproape de scenă. Şi atunci am sunat-o pe colega mea propunându-i să mergem la stadion încă de la ora prânzului, de la 12:00, deşi mi se pare că poarta s-a deschis pe la 17:00 sau chiar 18:00. Aşadar, la 12:00 am fost acolo, agăţate de barele de la intrare, iar, când s-a deschis poarta, eu am luat-o la fugă şi nu m-am mai oprit decât în faţă, în primul rând. Eu eram prima persoană. După mine, restul...

"Mi-a întins mâna... şi l-am îmbrăţişat"

Cum ai ajuns tu pe scenă?

Concertul a fost foarte, foarte frumos. Am dansat, am cântat toate melodiile, am fost plăcut impresionată de absolut tot. Cu o melodie înaintea acestui moment, ţin minte că nişte bodyguarzi care erau din staff-ul lui au coborât pe culoarul acela dintre bara care delimita publicul de zona interzisă lui şi scenă şi au început să se uite foarte atent la toate persoanele din primul rând. Au trecut prin faţa mea, după care s-au întors la mine şi m-au întrebat: "Ai vrea să urci pe scenă?". Şi eu am spus, "Normal!!! Ce mai staţi? Luaţi-mă de aici!". Şi m-au ridicat pe sus. Lumea mă trăgea de pantaloni - persoanele de lângă mine -, nu ştiu din ce cauză. Mai era puţin şi mi se rupea şi cureaua, dar pentru cei care mă cărau aproape pe sus era mai uşor să mă tragă afară din mulţime, pentru că erau foarte solizi. Mi-au explicat, "vei urca pe o scară, la următoarea melodie. Michael o să întindă mâna şi o să îţi facă semn", după care mi-au spus că pot să fac ce vreau eu, ce-mi trece mie prin cap.

Şi Michael ţi-a făcut semn...

Când a început melodia - "She's out of my life" - Michael a cântat o parte din ea, după care s-a întors cu faţa spre mine, a întins mâna şi mi-a făcut semn să merg la el.

Ce ai simţit în acel moment? Cred că îţi tremurau picioarele...

Mai ştiam cum mă simţeam? Nu mai ştiam nimic în acel moment. Eram ruptă de realitate. Nu mai simţeam nici cum îmi tremură picioarele, nici unde eram. Voiam cât mai mult să savurez momentul respectiv şi să fiu cât mai atentă la el, la detalii, să văd cum arată, să-l pot îmbrăţisa, să-i spun cât de mult îmi place de el... cam asta era în mintea mea de atunci.

Şi cum arăta de aproape?

Arăta normal. Nimic ieşit din comun. Nimic ciudat. Era un bărbat ok, de statură medie, foarte bine făcut, adică foarte în formă. Normal că era machiat pentru scenă, dar era foarte drăguţ. Nu i-am găsit, în momentul acela, nici un defect.

I-ai spus ceva?

L-am îmbrăţisat, pentru că-mi doream, îţi dai seama, foarte mult. Ţin minte că-i puneam mâna pe păr să văd cum se simte. Era foarte aspru. I-am spus "I love you, Michael". După cum spuneam, eram şi eu o fată de 16 ani...

Michael Jackson: "I love you too..."

Ţi-a răspuns?

Da, da. "I love you too", mi-a spus. L-am pupat pe obraz, el m-a mângâiat pe păr, ţin minte şi acum. Mă mângâia aşa, pe ceafă, cu mâna.
A fost foarte drăguţ.

Ţi-a zis cineva când să cobori de pe scenă?

La fel ca şi gestul iniţial, când mi-a făcut cu mâna, la fel m-a îndepărtat uşor cu mâna, moment în care a venit bodyguardul şi m-a luat de pe scenă.

Când ai ajuns la loc, în mulţime, printre spectatori, ce s-a întâmplat?

Atunci a fost marea problemă. Ei m-au luat în braţe şi m-a pus înapoi, însă nu am mai nime­rit la locul meu. Mulţimea m-a luat mai mult pe sus, m-a tras de păr, de haine, am ajuns ciufulită rău. Probabil că erau foarte curioşi. Dacă eu am fost atât de aproape de Michael Jackson, probabil că voiau să mă atingă. Nu ştiu, nu-mi imaginez din ce motiv...

Ce le-ai povestit alor tăi?

Ai mei erau şi ei la concert. Toată familia: mama, tata şi fratele meu mai mic, dar mult, mult mai în spate. Ghinionul a fost ca, exact în momentul în care am urcat pe scenă, frăţiorul meu mai mic să aibă nevoie la toaletă, iar tata s-a dus cu el.

Mama m-a văzut pe ecranul mare, a început să plângă şi, când s-a întors tata, a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce plânge. Mama i-a povestit ce s-a întâmplat. Oricum, ai mei s-au bucurat pentru mine, pentru că ştiau cât de mult îl plac pe Michael.

Visând la Neverland

După acea seară bănuiesc că le-ai povestit colegilor de la şcoală, prietenilor, rudelor despre experienţa ta. A urmat ceva special legat de această întâmplare?

A urmat o perioadă în care toată lumea mă întreba acelaşi lucru. "Cum a fost?" "Cum era?" "Cum se simţea?" "Ce ţi-a zis?" şi aşa mai departe. După care a intrat totul în normal. Totuşi, haios pentru mine, când îmi amintesc acum, este următorul fapt: în acea perioadă apăruseră tot felul de zvonuri legate de faptul că Michael va chema câţiva copii români în Neverland. Eu, desigur, speram să mă număr printre ei, aşa că a fost cât pe ce să stric planurile de vacanţă alor mei, pentru că, la gândul că poate, poate vor suna după mine să plec în America nu mai voiam să merg în vacanţă cu părinţii. Cu mari, mari chinuri m-au convins să mergem. Şi asta după o săptămână.  

Cât a ţinut pasiunea asta a ta pentru Michael Jackson?

Eee... Am mai fost entuziasmată cam vreun an, după care am trecut la altă etapă. M-am mai maturizat, am avut alte preocupări, au urmat bacalaureatul, examenul la facultate, viaţa în mod normal.

Ţi-a părut rău când ai auzit că a murit Michael?

Foarte rău. Foarte, foarte rău. Dar, pe de altă parte, cred că pentru el a fost o uşurare, pentru că am înţeles că era foarte bolnav, stătea atât de departe de scenă, probabil că toate acestea cumulate îl consumau foarte mult, îl chinuiau cumplit.

Ce înseamnă această experienţă pentru tine?

În momentul de faţă este o amintire foarte dragă pe care o voi păstra toată viaţa, în momentul acela... a fost un vis de adolescentă, foarte frumos.

Te-ai întrebat vreodată de ce ai fost aleasă tu pentru a urca pe scenă alături de artist?

Este o întrebare destul de dificilă... Nu ştiu de ce eu. Eu cred foarte mult în noroc şi în soartă. Probabil că aşa a fost să fie. Ştii, fiecare lucru în viaţă se întâmplă cu un scop. Asta a fost experienţa mea specială şi sunt fericită că mă nu­măr printre cei care au luat contact cu Michael. Am plâns de emoţie, de bucurie.


"Varianta bună a înregistrării momentului în care am urcat pe scenă este aceasta, pe care v-am dat-o eu. În presă şi pe internet a apărut filmul realizat la un alt concert."
Cora Popescu