Costel Băloiu

Copiii se deosebesc de oamenii mari prin faptul că iau totul în serios. În candoarea lui, copilul vrea să facă lucru­rile la fel ca oamenii mari.

Copiii se deosebesc de oamenii mari prin faptul că iau totul în serios. În candoarea lui, copilul vrea să facă lucru­rile la fel ca oamenii mari.

Spontani, emoţionanţi şi întotdeauna de o naturaleţe uluitoare, care îţi taie respiraţia de multe ori, copiii au realizat roluri memorabile pe marele şi micul ecran. Serialul de televiziune “Pistruiatul”, realizat de Francisc Munteanu, după un scenariu propriu, spunea povestea unui băiat care trece prin evenimentele de la 23 august. Costel Băloiu, sau Bilă, cum i se spunea, pentru că avea o memorie fantastică, a dat astfel viaţă acestui personaj jucîndu-şi cu uşurinţă rolul. Spontan, cu o mutriţă de vulpiţă şmecheră, debordînd de inteligenţă, micul interpret avea să cucerească o ţară întreagă cu pistruii lui desenaţi, părul vopsit şi imaginaţia fără limite. Personajul exista dinaintea filmului, fiind eroul unor benzi desenate din revista “Cutezătorii”.

Destin. Costel Băloiu povesteşte: “Eram un mare iubitor de filme wes­tern. Îl admiram pe Clint Eastwood şi nu pierdeam nici un film de-al lui. Într-o zi nu am găsit bilete la filmul care-l avea pe actorul meu favorit în rolul principal. În acea perioadă, pentru că erau mai multe cinematografe, era moda ca filmul să ruleze la trei sau patru în acelaşi timp. Aşa că, împreună cu trei prieteni, am cumpărat Informaţia, în spe­ranţa că, în cele din urmă, vom găsi bilete la alt ci­ne­matograf. Aşa am văzut anunţul de la Româ­niaFilm: «Centrala Română de film, în colaborare cu Televiziunea Română, caută băieţi cu vîrste cuprinse între 11 şi 13 ani pentru realizarea primului serial color de televiziune». Ne-am dus şi noi la preselecţie. Cu toate că rolul era ca şi dat unui alt băiat, o vedetă de televiziune a vremii, am avut noroc”. A fost fotografiat, i s-a dat şi ecuson, dar nu a povestit nimic nimănui. Peste cîteva săptămîni, directoarea şcolii l-a chemat. S-a dus oarecum înfricoşat, nu de alta, dar avea ceva pe conştiinţă, cîteva năzdrăvănii. Dar surpriza i-a fost mare pentru că secretara de platou venise să-l învoiască de la ore, ca să dea o probă! “Francisc Munteanu, regizorul, a cerut, în timpul probelor, să dăm o replică după cum ne tăia capul, ceva care să nu fie cuprins în scenariu, iar eu am fost mai inspirat. Francisc Munteanu a strigat: «Gata, ăsta e Pistruiatul!».”

La filmåri. L-au vopsit roşcat, i-au desenat pistrui. Vreme de peste nouă luni, cît au durat filmările, şcoala şi familia lui Băloiu s-au mutat în platou. Conceput iniţial ca serial de televiziune, cu 10 episoade a cîte 30 de minute, apoi transformat în lungmetraj, “Pistruiatul” a fost filmat în mare parte la Cluj şi Oradea. Mama şi fratele de numai 5 ani al lui Costel l-au însoţit pretutindeni. “Filmările au durat destul de mult, cam nouă luni, pe la Cluj şi Oradea, iar eu locuiam în Bucureşti. Era foarte mult de muncă, mîncam pe apucate şi ne odihneam la fel. Îmi amintesc că mergeam cu autobuzul şi cîteva persoane în vîrstă m-au dat jos indignate: «Poftim, domnule, aşa mic şi vopsit!». Am făcut şcoala prin corespondenţă. Să fiu sincer, cei din echipa de filmare îmi făceau temele! Din ce am văzut eu, un film nu poţi să-l faci fără suflet şi dacă există oameni care au plăcerea asta, au vocaţia asta, şi nu mă refer la actori, ei o au, vorbesc de muncitori, chiar şi ei trebuie să aibă ceva pentru meseria pe care o practică, altfel nu e nimic. Obositor era ritmul, de dimineaţă pînă seara. Era plan, 30 de filme pe an, era obligatoriu ca în orice întreprindere. Dacă nu aveai oameni competenţi, care să te ajute să meargă treaba bine, să fie totul perfect, de la recuzită, costume, maşinişti, electricieni, nu puteai să faci nimic.

Francisc Munteanu a ştiut să speculeze întotdeauna cea mai mică urmă de talent a unui om şi îmi pare rău că lumea l-a cam uitat. Eu sînt convins că dacă Francisc Munteanu nu ar fi murit, destinul meu era altul. Ţinea foarte mult la mine. Îmi spunea Bilă. Pentru că reţineam repede. Dacă citeam o filă A4 o dată sau de două ori memoram tot. Stabileam ce filmăm pentru a doua zi. Îmi dădea scenariul şi îmi spunea: «Mîine aveţi secvenţa cutare. Citeşte, dacă ţi se par cuvinte greoaie, pe care nu le poţi exprima, scrie cu creionul deasupra şi eu văd»… Îmi lăsa oportunitatea de a fi spontan”.

Despre actori şi echipă. “Nu mi-a fost greu să joc alături de acei actori minunaţi. Era un sentiment de respect exact ca şi cum eu, ca o persoană normală, aş da mîna cu preşedintele unei ţări. Doar în faţa lui Gyorgy Kovacs, comisar în «Pistruiatul», aveam un trac nejustificat. Avea un calm şi cînd punea mîna aşa sub barbă, mă termina. Era un gentleman, era distins. Cu Sergiu, în naivitatea mea de copil, eram prieten. Cu el era altceva. Am o poză cu el de care eram mîndru. Filmul nu ieşise încă şi eu o purtam după mine şi o arătam tuturor. Eram tare mîndru de ea. Cînd mi se spunea: «Nu te cred», băgam mîna în buzunar, o arătam şi colegii mei erau terminaţi… Eram o echipă. Se lua masa, nu exista un staff al actorilor, regizorul, muncitorii. Era o masă unde toată lumea venea la o oră fixă şi mînca. Fără fiţe.”

Replici. “Impactul cel mai mare l-a avut scena cu neamţul cu «Was ist das sicriu», cînd duceam armele. Răspunsul meu şmecheresc a fost lucrat mult. Regizorul mi-a explicat: «Pe tine te-a enervat vreodată cineva?». Aveam eu o profesoară de istorie care chiar mă enerva. «I-ai dat vreo replică din suflet, dar să fie cu dus şi întors?» Am făcut repetiţii, dar nu mergea. «Mai accentuează.» Pînă la urmă a ieşit şi ca dovadă mulţi nu-şi aduc aminte 75% din replicile din film, dar pe asta cu «Mă-ta» nu a uitat-o nimeni. Dacă Francisc Munteanu nu ar fi murit ştiţi cum voia să facă el continuarea? După 20 de ani… Comunismul la putere. Sergiu era directorul unei mari întreprinderi, iar eu muncitor acolo. Eu nu aveam habar că el este director acolo. Ca idee era superb. Eu în locul lui Nicolaescu luam ideea”...

Båtåile. “Toate secvenţele cu bătaie au fost reale. Ţin minte că urma să iau două palme după o discuţie la Comisariat, iar comisarul a dat şi el mai cu milă. S-a văzut imediat, iar Francisc a spus: «Dă în el aşa cum trebuie să dai. El este unul care îţi vorbeşte ironic şi tu eşti un comisar de poliţie. Cu mine nu te joci, că voi luaţi bani pentru asta. Vreau filmul să-mi iasă bine». Mi-a dat de nu pot să vă spun… Am avut şi pauze de plîns: «Stop. Bilă, dă-i drumul şi termină de plîns».

Am avut un contract în valoare de 85.000 lei şi, pentru că am tras puţine duble, am mai primit 15.000 lei pentru economia făcută. Am mai jucat în «Roşcovanul», «Nemuritorii», «Noi, cei din linia întîi» şi am mai avut un rol mic într-un film rea­-

lizat pentru Germania, dar care nu a rulat în România.”

Italia. “Într-o zi, am avut nişte clienţi, ita­lieni. Îşi pierduseră actele şi nu mai aveau nici Bani. I-am luat acasă la mine, i-am plimbat, am avut grijă de ei pînă au rezolvat problema. Mi-au lăsat numărul de telefon, în caz că ajung în Italia. În scurt timp s-a ivit ocazia. I-am sunat pe italieni, au venit şi m-au plimbat ei, de data asta. În ultima seară ne-am culcat tîrziu. A doua zi, cînd m-am trezit, pe la prînz, avionul meu decolase deja... Aveau o grădină mare, iar sîmbăta şi duminica o priveam şi îmi venea să plîng. Pe cuvînt dacă exagerez cu ceva. După opt luni, muream de dor. Am plecat singur la Ambasada României, iar în momentul în care m-am dat jos din taxi şi am văzut drapelul României, vă dau cuvîntul meu de onoare că mi se zbîrlise pielea aşa pe mine şi am apăsat pe buton. M-au condus la consulul României din acea perioadă. Acesta cînd m-a văzut mi-a zis: «Hei, Pistruiatule, s-a terminat vacanţa. Vrei acasă înapoi, dar să ştii că e o mare problemă, am 700 de cereri de reîntoarcere în ţară. Trebuie să aştepţi, lasă-mi adresa unde stai, un telefon şi te anunţăm noi». Am plecat, prietenii mei s-au supărat că am făcut pasul acesta fără să le spun. M-am întors. M-a aşteptat Securitatea la aeroport. Acolo am dat prima compunere. În viaţa mea nu am scris atît.”

La vremea lui, “Pistruiatul” a fost un succes. Era serialul care scotea, pentru cîteva minute, românii din cenuşiul rutinei zilnice, iar eroul serialului şi-a lăsat amprenta în sufletele românilor de pretutindeni…

CV

S-a născut la 17 mai 1959, în Bucureşti. Mama lui era ingineră, tatăl – maistru la maşini unelte. Are un frate mai mic decît el cu cinci ani. Pă­rinţii au divorţat cînd el avea 9 ani. Nu împlinise 13 ani cînd a început să joace în “Pistruiatul”. În 1976 Francisc Munteanu îl distribuie în rolul principal din filmul “Roşcovanul”. În filmul “Me­lodii, melodii” al aceluiaşi regizor, Costel Băloiu a jucat, alături de Cornel Constantiniu, Margareta Pâslaru şi Jean Constantin. Sergiu Nicolaescu i-a dat roluri secundare în “Nemuritorii” (1974) şi “Noi, cei din linia întîi” (1985). A fost căsăto­rit de trei ori şi are un băiat, Robert, stabilit în Ca­nada. După Revoluţie, a fost şofer de taxi, a lucrat pe tir. Acum lucrează în cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului unde este foarte mulţumit.